In memoriam Alex Ștefănescu

Uniunea Scriitorilor din România anunță cu mare durere încetarea din viață a scriitorului Alex Ștefănescu, critic și istoric literar, publicist cultural de mare notorietate.

Alexandru Ștefănescu (mai cunoscut cu prenumele Alex, cu care semna) s-a născut la 6 noiembrie 1947, la Lugoj, unde părinții săi (tata originar din Herța și mama din Nordul Moldovei) au locuit temporar.

Viitorul scriitor a urmat școala primară și liceul la Suceava și a absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București, în 1970.  

A lucrat succesiv în redacțiile publicațiilor Tomis, SLAST, România liberă și Magazin.

Din 1990 a fost redactor la România literară și între anii 1995–2010 a fost redactor-șef al acestei reviste.

Ulterior a fost redator-șef al revistei Luceafărul de dimineață.

La sfârșitul lui 1994 a înființat editura Mașina de scris, condusă de soția sa.

A fost membru al Consiliului de Administrație al TVR în perioada 1998–2002.

A realizat numeroase scenarii de televiziune și emisiuni TV legate de cultură pentru posturi TV: Realitatea TV, TVR Cultural, Nașul TV, Trinitas. Emisiunile sale au fost premiate de asociații ale realizatorilor TV.

Alex Ștefănescu a debutat în anul 1977 cu critică literară (Preludiu, Ed. Cartea Românească) și a publicat mai multe volume în acest domeniu, iar în paralel cărți de memorialistică: Gheața din calorifere și gheața din whisky (jurnal politic, 1990-1995); Jurnal secret; Bărbat adormit în fotoliu. Întâmplări, volum reluat în variante extinse timp de peste un deceniu; o piesă de teatru: Melania și ceilalți (love story în lift), 2004. În anul 2005 a publicat lucrarea intitulată Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), concepția grafică: Mihaela Șchiopu, fotografii: Ion Cucu, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei Române.

În anul 2019 a publicat volumul Eminescu, poem cu poem. Postumele, pentru care a primit Premiul „Cartea Anului” al revistei România literară și Premiul pentru eminescologie atribuit de Fundația „Credință și creație. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta”.

A mai publicat ulterior volume de amintiri.

Alex Ștefănescu a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1977 și a fost membru al Consiliului și al Comitetului Director al USR, având mai multe mandate.

S-a implicat în politică în calitate de membru al PNȚCD și a candidat pentru Senat din partea acestui partid.

Pentru activitatea sa culturală, Alex Ștefănescu a fost distins cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler.

Prin dispariția lui Alex Ștefănescu, literatura și publicistica de cultură din România suferă o grea pierdere.

***

 Am citit, am citit, am citit. Am scris, am scris, am scris. Eu băteam noaptea la maşina de scris, iar vecinii (locuiam la bloc) băteau în calorifere, ca să fac linişte. Am publicat, în total, peste cinci mii de articole de critică literară şi peste douăzeci de cărţi.

Sunt un învingător încă dinainte de a mă fi născut şi anume din momentul în care, aflat într-⁠o competiţie cu două sute de milioane de spermatozoizi, am ajuns primul la destinaţie. M-⁠am născut la 6 noiembrie 1947, ceea ce poate crea impresia falsă că am avut timp, până acum, să mă acresc, iar locul naşterii a fost oraşul Lugoj, ceea ce poate crea impresia falsă că sunt bănăţean (în realitate, părinţii mei, amândoi din nordul Moldovei, s-⁠au aflat temporar la Lugoj, iar în 1951 s-⁠au întors în ţinutul lor natal şi s-⁠au stabilit definitiv la Suceava, astfel încât eu sunt şi mă consider bucovinean).

Spre deosebire de George Bacovia, autorul versului „Liceu, cimitir al tinereţii mele…”, eu aş avea motive să declam: „Liceu, paradis al tinereţii mele…” Pe atunci eram supranumit „poetul oraşului” şi eram răsfăţat de fete care, la fiecare 1 martie, când le prindeam câte un mărţişor în piept, mă lăsau să fac numeroase încercări de înfigere a acului cu gămălie în stofa bleumarin a uniformei lor şcolare.

În 1965 am devenit student al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, iar în 1967 am fost anchetat de Securitate şi dat afară din UTC pentru „afirmaţii duşmănoase” la adresa regimului comunist (de fapt, pentru unele observaţii de bun-⁠simţ referitoare la modul de viaţă de atunci şi pentru scrierea unei inocente satire politice licenţioase, Ţăran şi secretar, parodie după Împărat şi proletar). Drept urmare am ratat şansa de a rămâne asistent la catedra de literatură universală, de a mă înscrie vreodată la doctorat, de a călători în Occident şi de a lucra la revista România literară (unde am ajuns să lucrez abia după căderea comunismului, în 1990 şi de unde m-⁠am retras în 2010).

În timpul studenţiei am continuat să scriu versuri şi le-⁠am trimis, sub pseudonimul Ioana Matei, lui Geo Dumitrescu, care încântat de frumuseţea lor, dar şi de ipotetica frumuseţe a autoarei, mi le-⁠a publicat în Contemporanul şi în România literară. În ultimul an de facultate, tocmai când mă pregăteam să predau unei edituri un volum de versuri intitulat Ospitalitate regală, Nicolae Manolescu (pe atunci asistent al lui Dumitru Micu) m-⁠a îndemnat energic să scriu critică literară şi l-⁠a convins pe Ştefan Bănulescu să-⁠mi încredinţeze o rubrică săptămânală de comentarii critice în revista Luceafărul.

Tot în timpul studenţiei (iată cât de multe lucruri făceam în acelaşi timp!) m-⁠am îndrăgostit de Domniţa-⁠Maria-⁠Eugenia Andreiovici şi m-⁠am căsătorit cu ea la 29 august 1970, în Catedrala din Ploieşti (cu două zile înainte, la Starea Civilă, la întrebarea primarului „de bună voie şi nesilit de nimeni o luaţi în căsătorie pe Domniţa-Maria-Eugenia…”, răspunsesem: „da, pe toate trei”).

Eu şi Domniţa am plecat în toamna anului 1970 ca profesori la o şcoală generală din Caşvana din judeţul Suceava (comună din care provine Luca Piţu şi în noroaiele căreia mi-⁠am pierdut definiv un pantof). După şase luni am fugit îngroziţi de acolo şi am ajuns, printr-⁠un concurs de împrejurări la Constanţa. Acolo ne-⁠am simţit bine (ceea ce vă doresc şi dv., cititorilor), dar în 1975 ne-⁠am stabilit în Bucureşti, eu lucrând la ziarul Scânteia tineretului (unde mi s-⁠a găsit un loc potrivit la Suplimentul literar-⁠artistic al Scânteii tineretului – pe scurt, SLAST), iar Domniţa – la Editura Albatros.

Apoi… Am citit, am citit, am citit. Am scris, am scris, am scris. Eu băteam noaptea la maşina de scris, iar vecinii (locuiam la bloc) băteau în calorifere, ca să fac linişte. Am publicat, în total, peste cinci mii de articole de critică literară şi peste douăzeci de cărţi.

Am îmbătrânit pe neobservate, m-⁠am îngrăşat, mi-⁠am ruinat sănătatea. Dar, în mod paradoxal, succesul meu la femei a crescut.

Mi-⁠au murit amândoi părinţii, pe care i-⁠am iubit mai mult decât pe mine însumi. Îi mai am pe fraţii mei, Alexandrina şi Florin, amândoi superiori mie ca intelectuali, dar mai puţin vizibili decât mine.
Am făcut emisiuni TV, am scris piese de teatru care s-⁠au jucat, am ţinut conferinţe etc.

Am primit premii numeroase (mai puţine decât mi-⁠aş fi dorit).

Am înfiinţat şi o editură, Maşina de scris, de care se ocupă soţia mea, ca directoare a ei.

Cu banii câştigaţi pe Istoria literaturii române contemporane mi-⁠am făcut o casă la ţară (în mijlocul unei livezi de peste o sută de pomi). Acolo îmi primesc cu drag prietenii, când înfloresc pomii, când rodesc şi când îi acoperă zăpada.

Şi tot acolo, sub un cireş, aş vrea să fiu (nu înainte de a muri) îngropat.

( Contemporanul, septembrie 2015)