Melania Cuc: Primăvara, precum o metaforă de legătură între două idei

 Primăvara este timpul pentru planuri și proiecte - Lev Tolstoi.

Primăvara este o sărbătoare imensă la care participă toate elementele naturii - Victor Hugo.

Din chiar mijlocul răului se naște reacțiunea spre bine și gerul cel mai greu zugrăvește pe fereastra flori de primăvară – Titu Maiorescu.

De-a lungul vremii primăvara a fost prezentă în opera scriitorilor. Însoţită de renaşterea naturii, de verdele crud, de alaiul primelor flori ale anului, primăvara este un subiect mereu la modă, precum misterul ce o învăluie în lumina pomilor înfloriţi şi a reîntoarecerii păsărilor călătoare. Ce reprezintă pentru dumneavoastră primăvara? Dar pentru scrisul dumneavoastră?

Menuț Maximinian

Indată ce am primit invitația de-a scrie ,,ceva,, despre  Primăvară, timp și anotimp, viață și creație,  m-am gândit la ,,Anotimpurile,, lui Vivaldi, apoi la salba de localități întâlnite pe drumurile canadiene și care se numeau Spring. Apoi, am focusat pe copilărie și...am revăzut satul meu, Archiudul,  în lapoviță și noroaie, pe tata l-am văzut îngrijorat că nutrețul  cailor se terminase, iarba pe pășune nu se arătase încă. Dar primăvara copilăriei mele era cu mai multe fațete, ca un ochean în care oglinzile fac jocuri colorate. Ieșea și soarele, se zvântau potecile, ne adunam pe tăpșan și jucam oina cu mingi din cârpe cusute de noi, așa  la grămadă, fetele și băieții. Pentru că locuiam lângă râu, construiam ,,fântânițe,, pe lângă izvoare, serile ajungeam acasă cu mâinile crăpate de la apă și vânt. Mama mi le spăla cu săpun de rufe și cu o bucățică decărămidă, în loc de piatră ponce. I se făea milă de mine, îmi ungea mâinile cu grăsime de rață. Până a doua zi, rănile erau vindecate și o luam de la capăt prin pâraie, căutând comori;  cioburi și pietricele colorate.

Uneori, mergeam cu animalele la păscut, iar de era vreme rea, mă protejam în scorburi de rachită. Într-o astfel de zi , de primăvară năzuroasă, eram cu caii noștri la păscut pe râtul de lângă apă. Fane o chema pe iapa noastră, și știam că făcuse războiul, pentru că avea număr de inventar marcat cu fier roșu pe crupă. Eram singură cu animalele uriașe, și cu îngerul meu păzitor. Iapa  sură s-a oprit din păscut,  a nechezat  de câteva ori, și după câteva zeci de minute doar a  fătat un mânz frumos ca un inorog.  Nu știam ce ar fi trebuit să fac în situația dată, dar  iapa s-a  apropiat  de mânz, l-a lins și l-a împins cu botul cu multă blândețe, l-a îndemnat să se ridice pe patru picioare. Eu plângeam și râdeam. Eram singurul  martor la facere. Seara m-am intors acasă  mai fericită decât altădată. Sub ochii mei se desăvârșise un miracol. Nu știu dacă am fost lăudată, sau certată pentru că nu am cerut ajutoare, dar nu mai avea nici o importanță ce ziceau oamenii. Eu mă credeam a fi uimitoare!

Într-o altă primăvară am colindat prin pădurea de la Rotunda, căutând viorele și ghiocei pe marginea lininiei ferate care despărțea hotarul satului meu de satul vecin.  Aveam șase ani și atunci am văzut pentru prima dată o locomitivă, trenul. Un tren ca de jucărie dar care știam că avea să ajungă într-o gară unde, sigur că se vindea înghețată. Le-am făcut semn cu mâna necunoscuților din vagoanele vopsite în verde-cazon. Nu mi-a răspuns nici unul. Mirosul pregnant de cocs ars m-a urmărit mult timp.

Fac parte dintr-o familie în care, femeile și fetele nu prea purtau zorzoane, decât la ocazii cu totul și cu totul deosebite. Și totuși, într-o primăvară în care făcusem curea-lucie din cărarea care mergea spre capătul satului, de cât alergasem incolo și încoace, așteptând ca bunicul Simion să vină de la la târgul din Teaca, - atunci am primit un șireag de mărgele din sticlă verde -pudrat. Nu știam, nici nu mă interesa valoarea în bani, a podoabei, dar mă rușinam să ies pe uliță cu bobițele strălucitoare atârnând peste  piepții cămășii.  Dar a fost o primăvară altminteri, una  în care cineva m-a băgat în seamă, bunicul a văzut că sunt  o fetiță cuminte, și aceea era răsplata că îi răsuceam țigări din tutun crescut în grădina noastră, plantă tehnică și pe care câțiva gopodari încercau să o aclimatizeze după normele botanistului Miciurin de la Moscova.  În cărțile mele, am scris mai mult despre bunicul decât despre anotimpuri, asta pentru că   era un tip fain, cum zicem noi, ardelenii. Știa povești adevărate, și nu se sfia să îmi explice tainele lumii, ceea ce nu făceau ceilalți adulți din familia noastră, chiar dacă ei erau profesori cu diplomă. Primăverile altoiam împreună cu el, puieții de măr și de păr din livadă. E u turnam ceara călduță pe rana pomului, și rana aceea se cicatriza, da lăstarul, ce rodea fructe precum pomii din Rai, așa zicea el, și eu îl credeam.

Primăverile mele din pruncie sunt  la fel ca mieii de lapte, zburdă de colo colo, nu au stare, dar habar nu au că vor fi sacrificați în săptămâna de Înviere.

Paștele sau 1 Mai? Prin anii 50 ai veacului trecut,  și... doamne ce mult timp s-a sedimentat în clepsidră de atunci!/ ,,la vremea ceea,, / cum zice și un colindul/, ziua de 1 Mai muncitoresc era sărbătorită cu fast și cu bere la halbă, în timp ce de sfintele zile de Paște, abia de aveam din ce încropi pasca și cozonacii.  Primăvara mea venea cu flori de prun prin livezi și cu  focuri aprinse în zori, să alunge bruma, venea și cu incendii, cu  mâțișori în sălcii puși  în țărâna mormintelor, dar și cu gripă urâtă...

Poate pentru că, așa cum sustin parapsihologii de azi, tarele copilăriei  stau ascunse undeva în miezul nevăzut al ființei noastre, nu am prea folosit noțiunea de Primăvară nici în poeme și nici în romanele mele, dar am pictat, la schkmb,  narcise, forsitzia etc.

Primăvara mea este orecum, livrească. Am reținut mai multe clișee cu liliac înflorit și iasomie, cu iepurași beți de dragoste,  din  benzile desenate și din cărțile citite în adolescență.

Mai târziu, în viață, Primăvara  mi-a adus și  daruri  incomensurabile, cum ar fi nașterea fiicei mele, Simona. In București fiind, am învățat să mă bucur de  ghioceii din Cișmigiu, de  panseluțele din parcuri și de guguștiucii care anunțau că anotipul efervescent și regenator a vechilor răni, vreau sau nu vreau eu, este totuși o Sărbătoare a Universului. Un alt început, și chestia asta cu un alt început, am experimentat-o  pe mine de-a lungul timpului, mi-am testat forțele, am luat-o mereu de la capăt.

Pentru mine, primăvara ca anotimp, rămâne încă o metaforă îndrăzneață, o conexiune   între două idei foarte sigure pe ele, pe care le nimim arbitrar: Iarnă și Vară.  Sunt anotimpurile diametral opuse prin culoare,miros și trăire, dar  în care mintea mea  funcționează ca o mașinărie de precizie.  Creează cel mai bine. Lucrează fără să se mai întrebe retoric: De unde vin și unde pleacă rândunelele? De ce zboară frunzele? Cum de răsare  iarba între dalele caldarâmului?