Lumina iubirii din candelabrele sufletului

            Exponent al liricii religioase, Ioan Petraş scrie o poezie sub semnul Cuvântului ziditor în care freamătă fiorul căutării lui Dumnezeu. Poetul ne invită  la o lectură de taină liturgică pe seama celor 9 volume de versuri tipărite până acum. Ele poartă titluri simbolice, înnobilate de frumuseţea metaforei: Perdeaua de lacrimi (1998), Bucuriile epifanice (2000), Ferestrele rănilor (2003), Vârsta cuvintelor (2005), Lăcrimarul înflorit (2010 ), Candelabrele cerului (2012), Lumina din mierea de salcâm (2015), Văz Duhurile potirului alb (2017 ). Daniile Daniei (2019 ). Criticul şi istoricul literar Cornel Ungureanu spune că Ioan Petraş reuşeşte să-şi trăiască preoţia şi prin literatură, iar Ion Mărgineanu consideră că poemele lui sunt trăirile consemnate în scris ale unui „înotător prin apele sufletului”. Două dintre volumele  distinsului preot şi poet le-am primit în dar cu autograf: „Candelabrele cerului” şi „Daniile Daniei”. Am avut însă şi fericita ocazie să stau de vorbă cu Domnia sa, chiar în preajma bisericii pe care o păstoreşte cu drag în oraşul de pe malul Begăi. Nu mi-a fost uşor să străbat prin poezia lui Ioan Petraş, să-i înţeleg sensurile atât de profunde, pentru că ea curge de Sus cu toată lumina şi bucuriile vieţii. În forţa verbului său creator, se simte sfinţenia gândului frumos şi curat.

            Cel dintâi volum, „Candelabrele cerului” este o antologie de texte lirice în care se oglindeşte forța creatoare a cuvântului. Spațiul de referință al inspirației sale este cel al exercițiului ritualic, al simbolisticii sacrale. Antologia se deschide cu o selecție de poezii apărute în volumul său de debut „Perdeaua de lacrimi”, versuri scrise cu multă căldură şi delicaţeţe sufletească,  cu reale valenţe ale moralei creştine.  În esență, poezia lui Ioan Petraș este „una evanghelică” așa cum subliniază unul dintre criticii săi. Ea parcurge treptat un itinerariu de purificare până la deplina ei limpezire: „Aici se deschide o poartă/ lumina să poată să intre/ și drept la rostire să aibă,/la umbra poemului, aceste cuvinte// aici ar fi vrut să rămână/un înger trimis să te caute/cum aerul caută să se ascundă/ numai prin blândele flaute” (Poem).

             Paradisul sufletesc al poetului este scăldat de lumina iubirii pe care o cântă, o trăiește, o idealizează: “să cânți în lumină cu ochii deschiși/să arzi într-o noapte cuvinte curate/când vara își scutură păru-n caiși/și când te colindă pădurile toate// un tânăr izvor parcă ai fi/și pradă aleasă unui cerb înstelat/care vine să bea în fiece zi/ lumina ce cade dintr-un cer măturat” (Poem luminat).

            Din volumul “Cartea bucuriilor epifanice” sunt selec­tate 35 de poeme în care Epifania este un nume simbolic, lacrimă de împărăteasă, bucurie și dăruire, este frumoasă ca o rugăciune. În șapte poeme, scrise pe un ton elegiac, se confesează misterioasei Li, un alt personaj liric: ,, Iar plânge prin lucruri cu smirnă și miere/ văz­duhul de ambră peste mine s-așterne/ niște blânde cuvinte mustesc a înviere/ și clopotul florilor trage-a vecerne/ pocalele cântă, a jertfă sclipesc/e un duh ce le ține de grijă și soartă/ într-un timp ce pe-un pat de suspin odih­nesc/ poemele albe ce-mi cântă la poartă//povară de Li, lumină de Li/ în cântecul care-n nicicând n-o să ardă/ m-aș teme de toamnă, de morți și de vii/ de barda luminii, ce aprigă bardă” (Elegie pentru neverosimila Li).

              Epifania devine un imn de bucurie a întregii creații poetice, îmbrățișată de trăirile poetului pe care și le exprimă prin dorința de a scrie: “scriu/ cu fața întoarsă/ spre tine, Bucurie/ în loc de primăvară/ crești pe umerii cuvintelor mele/ straturi de lumină/ biruit de atâta neînserare/ într-o casă de oaspeți mândră/ca marea/ mă simt lacrima sân­gelui/ un cristal răscopt/în miezul tău/Bucurie” (Bucurie)

               Într-un mod liturgic este evocat chipul Fecioarei Maria căreia îi dedică volumul “Ferestrele rănilor”, un titlu superb ce înnobilează întreaga sa creație poetică. Este o car­te care pune în valoare puterea Cuvântului în stil arghe­zian: “pace în cuvinte/ vreme de mire/ duh să-nveșmânte/ o nuntă de iubire ” (Cânt). Cu rezonanțe estetice rar întâlnite își face prezența simbolul lacrimei, conturat în volumul “Lăcrimarul înflorit”, unde bucuria și suferința sunt chei de revelare a sacrului. Aici sunt invocate nume din Vechiul și Noul Testament, precum Hannah, Miriam sau Maria. Istoria devine un amplu discurs liric pe care autorul îl realizează prin intermediul invocației, a psal­milor, imnelor și a troparelor. „Lăcrimarul lui Ioan Petraș este cerescul Potir unde se frânge “Pâinea Cuvântului”: „În cuvânt Potirul/în Potir Cuvânt/ În lumină Cerul/Annah în veșmânt//În Cuvânt Potirul/ frăgezind lumină/în Potir Cuvântul... (Potir lăcrimar).  Există în poezia lui Ioan Petraș o strânsă relație între elementele care îi alcătuiesc opera: poemul și cartea. Cel care le unește este poetul, transfigurat în înger: “Tu mă știi după lumină/după jertfă eu te știu/ pâinea-n tine se-nsenină/vinu-n mine e târziu//plouă-n cântec cu fecioare/ninge-n clopot cu gutui/tu îmbraci teii în răcoare/până-s vreascuri Rugului//și-amândoi păziți de rouă/ca de fluturi o Scriptură/ne vom frânge trup și sânge/ dalbă cuminecătură” (Bucurie III). Universul poetului este unul luminos, bine personalizat, în care valențele estetice se reflectă în imaginația sa deosebit de prolifică.

              Din punct de vedere stilistic, Ioan Petraș cultivă cu succes imnul și elegia, ca specii ale genului liric, stăpânește rigorile versului clasic, dar și cel modern și este un maestru al metaforei cu toată frumusețea și valoarea ei incontes­tabilă (florile sângelui, vale de aur, cuvinte înflorite, straturi de lumină, somnul cuvintelor, candelabrele cerului). Ele­mentele sale definitorii sunt simbolurile, motivele și imaginile biblice pe care le pune în tiparul personalității sale poetice. Pe bună dreptate, Alexandru Ruja spune că Ioan Petraș “este un sfânt al poeziei românești contem­porane.

              Volumul „Daniile Daniei”, apărut în la Editura Limes, Floreşti, 2019, este vocea îndurerată a preotului şi  poetului Ioan Petraş, care deplânge pierderea timpurie a fiicei sale: „Într-o lacrimă trăiesc,/ Danie-Litanie, / ca-ntr-un sobor îngeresc /Danie-Litanie /Şi prin plânsul meu tu eşti /Danie-Litanie, /volţ de Cer în care creşti/ Danie-Litanie,/ grâu curat pentru prescură,/ Danie-Litanie/ mie cuminecătură,/ Danie-Litanie” (XII ). Fondul lingvistic de factură religioasă este pus într-o arhitectură literară cu pronunţate valori stilistice: prescură de gând, potir de lumină, lumina dintâi, faguri de Cer, polen de psalmi, lăcrimă de taină, streaşină de altar ş.a.    Poezia lui este Lumină şi cânt de vecernie, este rugăciune către Dumnezeu şi adoraţie pentru cea care a fost Dania Ioana – Patricia, folosind arta simbolului sacral: „Cine  eşti Tu/ vrabie a Veşniciei/ de lângă Adevărul ascuns/ în sîmburii Lacrimei mele?” sau  „Adoarme o mierlă/ pe umerii Lacrimei mele/ I se văd numai/ zborurile/ şi/ fulgii de Mir /Ea nu mai are/ nici trup, nici pană, nici os/ Ea se hrăneşte din prescură/ de Psalmi/. Prin structură şi mesaj, prin idei şi stil, prin formă şi conţinut, poemul dedicat celei plecate în Ceruri este un şir de căutări şi întrebări fără margini : ,,Unde eşti tu,/ Dania,/ Pământ de lumină,/când prin crengile tale/ un Cer/ se-nlumină/ şi-n care îngerii cer/ un alt/Cer ?”

             Prima parte a volumului cuprinde 14 cânturi şi începe prin conturarea spaţiului etern în care Dania s-a mutat: „pe cel Munte Preasfânt”…lângă funia de tors a Fecioarei / lângă Pruncul cel fără de vină…” unde „Tu creşti, Dania,/ tu creşti/ pe undeva prin frunzişuri de maci/ şi numai/ cu roua / LUMINII/ te-mbraci”. Treapta a II-a cuprinde 19 secvenţe lirice, construite pe  laitmotivul Danie-Litanie,  prin care invocă „holde de crini şi de îngeri, munţi de mir, văzduhuri de prescuri răscoapte, soboare de orhidee, turme de stele”: „Tu din ele, Doamne,/ Daniei – Litaniei,/ rânduie-i o stea,/ unde o să stea/ Dania –Litania’’.  Cu poezia ,,Dania Ioanei – Patricia” se încheie treapta a III-a a acestui volum. Ea este partea  cea mai sensibilă a liricii sale. Cuprins de dor, poetul îşi imaginează că Dania, „trimisă de Domnul” a plecat „la cules de stele/ undeva-ntr-o grădină/ cu brazde de ceară…De aici şi viziunea poetului asupra  morţii, ca o pregustare a paradisului, o neîntreruptă sărbătoare, ca o întindere nesfârşită de poteci pentru îngeri şi fluturi, un ospăţ al cuvântului inspirat” (M.Petean).  Poezia lui Ioan Petraş curge de Sus ca o lumină  dalbă  a mângâierii.