Lumea prin ochii lui Sașa

Mărturisesc că am fost surprins înainte de toate de tonalitatea volumului Anei Dragu, „Mâini cuminți. Copilul meu autist” (Prefață de Bogdan-Alexandru Stănescu, Editura Polirom, Iași, 2015). Întâlnim un optimism și o seninătate debordantă, neadecvată în aparență poveștii, în fond triste, a familiei marcate de autismul lui Sașa, fiul cel mic. Dar în esență, cartea Anei Dragu vorbește limpede, pe înțelesul tuturor, dar fără ostentație, despre dragoste, acceptare, înțelegere, depășirea obstacolelor, indiferent de natura acestora. Fără ieșiri încărcate de patos, fără disperare, fără tristețe, ci cu o resemnare peste care plutește un soi de zâmbet senin.
Fără a fi o carte didacticistă, „Mâini cuminți” oferă totuși cititorului câteva lecții esențiale nu doar despre felul în care să privim autismul, ci despre felul în care putem să ne privim proprii copii. Iar lucrul cel mai important, aș spune eu, este perspectiva din care privim. Aici rezidă esența volumului Anei Dragu, în indicarea posibilității schimbării perspectivei. Nu din exterior trebuie priviți și educați copiii, ci percepând lumea (pe noi înșiși, de ce nu?...) prin ochii lor.
Iar asumarea unei atari metode didactice face posibil un text atât de savuros, de încărcat de înțelesuri multiple, de ironie pe alocuri, precum acesta. În demersul său terapeutic, mama se poziționează în permanență în felul în care vede (și aude, în cazul acesta!) totul copilul autist. O lecție vădit înduioșătoare, dacă nu ar exista atâta detașare în scriitura autoarei. Aș spune chiar că Ana Dragu reușește să aplice dragostei materne rigurozitatea textelor științifice. Iar rezultatul înduioșează într-o manieră indirectă.
Trei povești se îmbină în carte. Povestea autismului (fragmente din articole de specialitate, studii, sfaturi terapeutice etc), povestea familiei (din clipa nașterii lui Sașa, întreaga existență a familiei începe să aibă ca punct focal nevoile acestuia) și povestea lui Sașa.
„Nu. Nu e nicio tragedie. Bucură-te în cazul în care copilul tău nu are cancer sau fibroză hepatică congenitală. Bucură-te că nu s-a născut fără creier, că nu s-a sufocat la naștere cu cordonul ombilical, că n-are tetrapareză spastică, retard mintal profund, sindrom antifosfolipidic catastrofic. (...) Răul cel mai mic e argumentul prostului. și uneori e numai bine să fii prost. Mai ales acum, când s-a trezit.
– Bună dimineața, Sașa.
– Șșșșșșt!
– Știu, gata, tac.” (p. 85)
Ceea ce reușește să înțeleagă în timp mama băiatului este că pentru el, autiștii suntem noi. Vorbim prea tare, mult prea tare pentru „auzul său absolut”, jignim, nu ne dăm seama de faptul că dacă nu ni se vorbește nu avem cum să auzim ceea ce s-a spus, nu știm că un balon imaginar, fie el și terapeutic, este cât se poate de real și dacă-l uităm la școală trebuie să ne întoarcem după el și lista ar putea continua la nesfârșit. În consecință, cutumele familiale se vor adapta, se vor mula pe normalitatea lumii copilului. Relația mamă-fiu devine în felul acesta o perpetuă terapie iar dragostea Ariei pentru fratele mai mic este încărcată de grijă și responsabilitate aproape matură.
Asta va face ca într-un mod subtil mama și fiica să își asume în anumite privințe autismul fiului/fratelui. Este, cum nu, nevoie de răbdare nemărginită să poți, alături de fiul tău, să privești lumea prin ochii unei alte normalități, identificându-te cu ea. Doar în felul acesta apartamentul în care locuiești cu cei doi copii poate deveni o fortăreață, un turn retras din tumultul creat de cei care în mod expeditiv, dacă nu chiar malițios, îl etichetează pe Sașa ca fiind „handicapat” sau „nebun”, un loc sigur pe cât cu putință.Iar aceasta este una dintre lecțiile cele mai importante ale educației parentale.
Savoarea emoționantă și aproape umoristică a textului Anei Dragu rezidă, spuneam, printre altele, în împreunarea fericită, sinceră, a discursului serios (mama) cu replicile de o inteligență frustă, profundă (și fină în același timp, atât de fină, încât uneori poate să ne scape) a copilului. Iată:
„– Hei Sașa, de ce o împingi pe mama mea?
– Păi, nu am împins-o!
– De ce minți? Crezi că nu te-am văzut?
– Păi, eu nu te-am văzut pe tine.” (p. 147)
În cele din urmă, „Mâini cuminți” este o poveste de viață precum și o lecție importantă (insist, fără ca intenția evidentă a autoarei să fie didacticistă). O carte care emoționează, răspunzând în mod indirect la câteva întrebări fundamentale în ceea ce privește relațiile interumane în sensul cel mai larg. Într-o lume în care nu există empatie, dragoste, toleranță, respect, autiștii - și aici nu mai încape îndoială – suntem noi!