Lucian Valea: Două poeme şi un dialog

S-a născut în 4 martie 1924, în comuna Șanț (satul Valea Mare), județul Bistrița-Năsăud. A urmat școala primară în Sângeorz-Băi (1931-1935), iar studiile liceale la Bistrița, Cluj și Brașov. A absolvit Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București (1945-1949). A publicat poezie și eseu în importante reviste literare: „România literară”, „Convorbiri literare”, „Iașul literar”, „Luceafărul”, „Steaua”, „Viața românească”, „Revista Fundațiilor Regale” și altele. Debutul său literar s-a consumat în 1939, cu poezia „Tu n-ai murit”, în revista clujeană „Tribuna”, condusă de Ion Agârbiceanu. A debutat editorial cu volumul de versuri Mătănii pentru fata ardeleană, în 1941, Buzău. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. A decedat în 4 aprilie 1992, la Bistrița

 Dragoste

Când au trecut anii? Iată,

ne trezim amândoi mai bătrâni –

avem un băiat și o fată

și viețile adânci ca niște fântâni.

Tot frumoasă tu ai rămas –

Părul tot roșcat ca arama,

copiii au clinchet de stele în glas

când ne strigă: tata și mama.

Vorbe de dragoste nu ți mai spun,

scriu însă despre tine-n poeme –

nopțile lasă pe masa mea scrum,

numai din lună cad crizanteme.

Tăcem tot mai des și ne privim,

sângele în inimă e încă fierbinte –

cu asta ne am ales: știm să vorbim,

după o viață alături, fără cuvinte.

Ce simți tu acum, ce simt eu

nu mai încape în nici un cuvânt –

a trecut prin viața noastră un zeu

și a adus ploaie, și a adus vânt.

Ce a fost de rodit, a rodit –

e adevărat c-a fost către seară,

când livezile noastre au înflorit

într-o lumină dulce amară,

e adevărat că se putea,

desigur, totul altfel să fie.

Din dragostea ta, din dragostea mea

să urce în slavă o ciocârlie.

Dar se vede că nu ne a fost dat

să ne desprindem prea mult de pământ –

a trecut pe la noi un zeu bun și curat

și a adus ploaie și a adus vânt!...

Autoportret liric

Eu păcurar de doruri ardelene,
Să urlu peste vremuri cu toți munții
Și-apoi când s-o-nclina și steaua frunții
Și trage-și lung pe ochi obloane-gene.
Tu mamă, ia scrisoarea ce îți scriu
Și dă-o tatii și dânsul s-o citească
Dă-mi Doamne, moarte-așa-ardelenească
Să cresc din ea înalt și iar să-nviu.
„Singurătate în Ithaca”, Junimea, 1978, p. 18-19.

– Stimate Lucian Valea, reveniți mereu pe meleagurile Bistriței și Năsăudului… Ce vă aduce aici?
– Dincolo de ceea ce s-ar putea numi chemarea obârșiilor – părinții mei locuiesc la SângeorzBăi –, de data aceasta m-a adus la Bistrița nevoia unei întâlniri documentare cu Coșbuc!
– Asta ar putea să însemne că, după Coșbuc în căutarea universului liric, interesul Dv. „critic” pentru Coșbuc continuă să fie viu?…
– Consider că volumul apărut la „Albatros” nu e decât introducerea la ceea ce constituie pentru mine mai mult decât o datorie: scrierea unei biografii coșbuciene căreia să-i urmeze un al doilea volum dedicat operei. Tocmai pentru definitivarea acestei biografii destinate să apară în colecția Pe urmele lui… de la Editura „Sport-Turism” mă găsesc astăzi în ținuturile Năsăudului, unde urmează să completez informațiile cu privire la anii de școală ai poetului și la drumurile lui transilvane.
– De ce „viața” într-un volum și „opera” în alt volum?… sau, mai exact, de ce tratarea separat a vieții și operei unui autor?
– Desigur metoda urmăririi operei în paralel cu viața și punerea în lumină a conexiunilor posibile constituie un procedeu interesant și generos. Personal consider că dihotomia viață-
operă oferă atât biografului cât și exegetului posibilitatea de a stăpâni un proces dialectic: cunoașterea omului, luminarea existenței poetului nu trebuie înțelese ca motive, cauze directe
ale operei, dar ele pot pregăti cunoașterea acesteia. Cunoscând omul, putem înțelege mai bine poetul.
– Nu credeți că excesul de interes acordat biografiei transformă autorul într-un „personaj de spectacol”? Unii critici, mai ales cei aparținând „noii critici”, s-au ridicat împotriva pătrunderii „biografemelor” în exegeză.
– Știm, desigur, la ce anomalii interpretative a dus excesul de biografism. De exemplu încercările lui Bogdan-Duică de a identifica personajele rebreniene… Pe de altă parte, o
biografie a unui creator trebuie să fie de fapt un roman al existenței sale. Scriitorul se găsește în fața cititorului cu statutul de personaj literar. Nu în care moment transilvan a fost scrisă Nunta Zamfirei și nici locul geografic al posibilului ei model folcloric trebuie să le explice biografia, ci modurile de existență ale creatorului, apartenența lui la o mentalitate estetică și culturală, structurile lui morale și spirituale. Înțelegându-l din acest unghi, obținem un drum deschis spre operă care, abia după ce am citit și cunoscut viața autorului, rămâne in eternum singura lui adevărată biografie.
– Considerați că spiritul poeziei lui George Coșbuc se mai manifestă în lirica actuală? Poate el să mai fie fecund pentru „inspirația” poeților tineri, să-i asiste în actul creator? Pun
această întrebare gândindu-mă și la faptul că cititorul este atras de lecturi care să-l mențină și să-l edifice într-un perimetru de problematizări necesare, în „pas cu timpul”, dar și poartă
în el nostalgia unor spații baladești, a căror iluzie poezia coșbuciană poate să o mai întrețină.
– Contemporanii noștri mai tineri sau mai vârstnici nu sunt „coșbucieni”, n-au vocație pentru formulări rafinate, pentru structurile metrice mai complicate… Coșbuc rămâne un poet, în ciuda universului naturist și rural, gustat mai repede de cititorul cu o cultură clasică. Regret că poezia patriotică a lui Coșbuc nu intră suficient de pregnant în atenția liricii contemporane. În actul creației, la George Coșbuc, a fost prezentă întotdeauna o mare conștiință, și din acest punct de vedere exemplul lui ar trebui să-i influențeze pe contemporani.
(Dialog cu Olimpiu Nușfelean, Ecoul, 23 aprilie 1982)