Limba română, sufletul neamului românesc

          ,,Ca trestia ne-am îndoit în vânt şi nu ne-am rupt’’, spunea Alexandru Vlahuţă, pentru că limba şi credinţa ne-au fost pavăză şi altar, iar poetul Nichita Stănescu afirmă că,  ,,a vorbi despre limba română este ca o duminică’. Frumuseţea ei este asemenea straielor de sărbătoare pe care le îmbracă ţăranii la vreme de mare sfinţenie. Ea însăşi este metafora existenţei acestui popor plămădit într-un spaţiu binecuvântat de Dumnezeu. Limpede ca lacrima şi dulce ca mierea, ea este comoara sufletului nostru încărcat de doruri şi însetat de frumuseţi eterne.

           Cei care au formulat pentru prima dată temeiurile identităţii noastre exprimându-și dragostea pentru frumusețea și originea latină a limbii române au fost cronicarii vremurilor îndepărtate. Timotei Cipariu rosteşte în 1861 un cuvânt mobilizator pentru toţi românii şi îndeosebi pentru cei din Transilvania : ,,Limba e cea mai puternică legătură a unui neam. Ea e sufletul neamului şi fiinţa lui. Aceleaşi vorbe nasc, în noi, aceleaşi gânduri, iar toţi câţi au aceleaşi gânduri... merg pe aceeaşi cărare, biruiesc aceleaşi piedici şi au aceiaşi duşmani: ei fac un neam: unul şi nedespărţit ”.    Primele încercări asupra limbii române se datoresc reprezentanților Școlii Ardelene: Șincai, Samuil Micu și Petru Maior, a căror mărime trebuie măsurată nu prin ceea ce au făcut, ci prin ceea ce voiau să facă : a deștepta naționalitatea română, a o deștepta cu orice preț. ,,Sunteți  fii ai Romei,,  au strigat ei ; și românul zguduit din somn s-a pus pe gânduri,, (Gavril Istrate ).

             În Ținutul năsăudean a trăit cu veacuri în urmă un om de aleasă cultură, Toader Diacul din Feldru, unul dintre acei călugări care cunoştea limba slavonă şi era un bun caligraf. El intră în istoria literaturii române, alături de scriitorii şi cronicarii acelor veacuri: Grigore Ureche, Miron Costin, Mihail Moxa, Udrişte Năsturel şi mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei. Momentul care îl consacră, fără să-şi dea seama, este un text intitulat ,,Cuvânt la slujba de îngropăciune’’, scris în limba română cu ocazia înmormântării jupânesei Sofronia, soţia boierului moldovean, Pătraşcu Ciogolea din Calefendeşti. Însemnătatea acestei scrieri nu constă atât în ideile pe care le exprimă, cât în faptul că, autorul a îndrăznit să transmită urmaşilor gândurile sale, scriindu-le de-a dreptul în limba românească, în vremea când, ,,această limbă era socotită prea săracă, prea neînsemnată şi nepotrivită pentru asemenea scopuri’’.      

            George Bariţiu stăruia şi el la vremea aceea asupra cunoaşterii istoriei şi o punea în strânsă legătură cu limba pe care o vorbim, cu limba în care era imprimată ideea unităţii de neam, de cultură şi de interese, despre care spune : ,, Limba-i depozitul sacru lăsat de generaţiile trecute pe care se întemeiază naţionalitatea’’, iar Timotei Cipariu o numeşte ,,cea mai scumpă ereditate’’.  De la el se inspiră George Coșbuc care scrie poezia ,, Graiul neamului”  :   ,,Dacă-n vreme tulburată /Nu ne-am dat noi graiul ţării,/Azi, în ziua deşteptării/ Cum să-l dăm?’’. Poetul îşi exprimă încrederea în generaţiile de astăzi că vor asigura perenitatea limbii române. ,,Nepoţii’’, urmând pilda înaintaşilor, vor fi în stare să dea riposta duşmanilor care încă ţintesc ,,pierzarea graiului’’ român : ,, Dar să piară ei cu toţii ; / Nu l-am dat, şi nici nepoţii / Nu-l vor da  !’’

           Despre partea veşniciei noastre, cum este numită limba, Mihai Eminescu spune ca nimeni altul, în versurile sale :,,Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere’’, iar Nichita Stănescu spune că   ,,Limba română este patria mea ”.

             Testamentul lui Ienăchiţă  Văcărescu rămâne mereu  actual pentru toţi trăitorii de pe aceste meleaguri străbune :,,Urmaşilor mei Văcăreşti /Las vouă moştenire /Creşterea limbei româneşti / Şi -a patriei cinstire’’.

              Poemul lui Alexei Mateevici, preotul militar basarabean, ne convinge şi mai mult de acest lucru : ,,Limba noastră-i o comoară/  În adâncuri înfundată /Un şirag de piatră rară /Pe moşie revărsată ... /  Limba noastră-i numai cântec / Doina dorurilor noastre .../  Limba noastră-i limbă sfântă, /  Limba vechilor cazanii /  Care-o plâng şi care-o cântă / Pe la vatra lor ţăranii’’.

            Grigore Vieru exprimă în poezia sa toată bogăţia sufletească a românului : ,, În aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge, /  În aceeaşi limbă/Râde un pământ, /Ci doar în limba ta /Durerea poţi s-o mângâi/  Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt,/  În limba ta ţi-i dor de mama, / Şi vinul e mai vin,/ Şi prânzul e mai prânz. / Şi doar în limba ta /  Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns. /  Iar când nu poţi plânge şi nici râde, /Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta, /Cu al tău cânt,/Cu cerul tău în faţă, / Tu taci atuncea, /Tot în limba ta’’.

              Limba românească, căreia i se închinară părinţii noştri ca unui idol viu şi însufleţitor, e singurul tezaur ce ne-a rămas de la ei, ereditate neînstrăinată şi necomună cu alţii.  (Timotei Cipariu )