Leon-Iosif Grapini: Crăciunul copilăriei

Când mă gândesc, cu nostalgie, la sărbătorile de iarnă ale copilăriei, începute cu Crăciunul și terminate cu Boboteaza – când preotul satului umbla cu crucea din casă în casă –, îmi vin în minte iernile geroase, ninsorile abundente, nămeții cât gardul, bucuria săniușului de pe derdelușul uliței mele, gheața groasă a Someșului Mare pe care alunecau săniile, încărcate cu lemne, trase de cai, odaia de locuit, dereticată și „înnoită” cu așternuturile, cuverturile, fețele de pernă și de masă și ștergarele ornamentale folosite doar la marile sărbători de peste an, dulciurile și bunătățile aduse de rudele de la oraș, frați și surori ai mamei veniți în vizită cu familia, cozonacii copți în cuptorul sobei și prăjitura Televizor făcută de mama – un blat gros cu cacao, uns pe ambele părți cu cremă tot de cacao și prins între două foi de aluat mai subțiri și galbene –, pomul de Crăciun împodobit cu bomboane în staniol, mere, nuci poleite, figurine de turtă roșie, cu oglinjoare încrustate, beteală multicoloră de hârtie creponată și vată din belșug, pom agățat de inelul unui piron bătut în tavan, deasupra patului bunicii, din care atât eu, cât și sora mea, după cum ne rânduiam la dormit în acest pat, mâncam pe ascuns bomboane, colindatul pe la case, alături de prietenii mei, de-a lungul satului, prin frig și prin stratul gros de zăpadă, grămăjoarele de monede, primite ca răsplată pentru colindă, pe care le număram de câteva ori pe zi visând la cine știe ce jucărie expusă în vitrina librăriei din sat, dar cărora mama le dădea, de fiecare dată, o altă întrebuințare, vizita lui Moș Crăciun, îmbrăcat cu un cojoc lung, ponosit, și cu fața acoperită, care nu venea doar în seara de Ajun, ci ori de câte ori eu cu sora mea, mai mare cu un an decât mine, eram mai mult decât neastâmpărați, nu aducea daruri, ci o bâtă și un sac gol destinat copiilor răi și întotdeauna intra în casa noastră când mama nu era de față, bunica fiind cea care ne apăra de Moșul amenințător, îmi vin în minte mai ales obiceiurile specifice: Banda lui Jianu, Irozii, Turca și Plugușorul, toate acestea creând o atmosferă magică, încântătoare.

Mama, spre deosebire de bunica, era o fire veselă, încrezătoare și comunicativă, prin casă cânta mai tot timpul, deretica, gătea, torcea și țesea cântând, avea o voce minunată. Deși nu era la fel de evlavioasă ca bunica, mama era păstrătoarea tradițiilor, așa că ea ne-a învățat colindele copilăriei, printre care cea mai cunoscută în sat, O ce veste minunată.

Am fost colindător de Crăciun și de Anul Nou până prin gimnaziu, când, mai mare fiind, alături de prieteni sau colegi de clasă, umblam cu Banda lui Jianu.

Prima colindă învățată, nu în totalitatea ei, ci doar primele două strofe, a fost La nașterea lui Hristos, cu acest titlu o păstrez în memorie. Să tot fi avut patru sau cinci ani când eu și sora mea, îmbrăcați în straie de sărbătoare, am colindat întâiași dată în tinda casei noastre, lângă ușa ce dădea în odaia de locuit, fiind recompensați cu bani, după cum era obiceiul, de mama și de bunica, iar prima gazdă colindată au fost vecinii a căror locuință se afla dincolo de curtea noastră, părinții prietenilor mei, Miluț și Tinu, primul de o seamă cu mine, celălalt mai mic cu un an, cei doi întregind echipa micilor colindători purtați de mână de mamele protectoare până la poarta puținelor case aflate pe ulița noastră. Uliță pe care, mai des sau mai rar, pașii mă poartă spre casa copilăriei, să văd ce mai face mama, aflată în grija surorii mele, la cei optzeci și șase de ani ai săi.