Leo Butnaru: Întâi și întâi la tine aș veni...

 Primăvara este timpul pentru planuri și proiecte - Lev Tolstoi.

Primăvara este o sărbătoare imensă la care participă toate elementele naturii - Victor Hugo.

Din chiar mijlocul răului se naște reacțiunea spre bine și gerul cel mai greu zugrăvește pe fereastra flori de primăvară – Titu Maiorescu.

De-a lungul vremii primăvara a fost prezentă în opera scriitorilor. Însoţită de renaşterea naturii, de verdele crud, de alaiul primelor flori ale anului, primăvara este un subiect mereu la modă, precum misterul ce o învăluie în lumina pomilor înfloriţi şi a reîntoarecerii păsărilor călătoare. Ce reprezintă pentru dumneavoastră primăvara? Dar pentru scrisul dumneavoastră?

Menuț Maximinian

Să pornesc de la vremurile în care, cu mintea-mi de copil, făceam și ceva filologie, poetologie – spre exemplu, despre cum mănâncă lupul iarna, întâmplare după care iată-mă în plină primăvară cu lumină revărsătoare, tainic îmbietoare, când copleșului i se trezește romanticul dor de ducă și el o cam tulește de la lecții, pornind a colinda aiurea prin revărsarea florală a unei grădini bătrâne, unde se afla un fost conac, zis La Punct. Acolo, în babilonia florală ce albea festiv, recapitulam parcă lecția de botanică, la care se studiază polenizarea generală (prin clasa a 5-a?), în timpul căreia orice floare este „infidelă”, supuse unei „patimi” colective...

Mai trece oarece timp și deja polenul și petala teiului se presură pe pleoapa, pe ciocul presurii; din când în când – câte o pauză în tril, până pasărea își scutură fața de frumusețile aurii. Și zboară puiul de albină îndulcit de propria lui miere. Și eu mijesc ochii a concentrare, și copilăria de demult îmi predă ore de mitologie, înfățișându-mi peisaje cu păsări exotice despre destoiniciile cărora pot avea doar păreri monosilabice – da, nu – , uneori în fața ochilor de miel ai rouăi și umilelor minuni ale romanițelor, pe care mi le amintești tu, nostalgie-copilărie, ce ești (sau sunteți) lumină topită în suflet...

Cum să uit zilele-eveniment când, pe pătrățele desprinse din laturile paralelipipedului cutiei de chibrituri, dădeam-înfășuram o dată, de două ori cu fir alb, o dată, de două ori – cu fir roșu. Confecționam mărțișoare pe care, din nerăbdare, le prindeam la hăinuța de parasină de cu seară, la 28 sau 29 februarie.

În prag de primăvară, – închipuirea de cântec a pițigoiului. Frânturi de triluri, mici partituri bizare, zise, parcă, dintr-un nai de zăpadă – melodia ține doar până harnica suflare a păsării topește fluierele dalbe ale ultimei ninsori, când Răutul-râu devenea ruletă diavolească, în umflare revărsătoare de puhoaie descătușate întru înmulțirea tainicelor bulboane ce se sfredelesc pe ele însele; urieșești lozuri rotitoare – cele ale amenințătorului frământ de sloiuri. Rău(tul)... rău vrea să facă răutăți, revărsându-se furios și nemilos. Viiturile lui cantonează ghețurile – plutitoare, o vreme, dar deja stopate, bulucite înfruntător la podul ce leagă Negurenii de Chițcani. Geniștii mai pun ici-colo calupuri de dinamită sub straturi de sloiuri cabrate, ce aduc a ziduri de palate bombardate, ruinate.

Întâile zile de primăvară, în care privesc nu că atent, ci cu încordare de... titan, să pot surprinde adevărul a ceea ce ni se spune la școală – că: natura învie. Așa va învia și omul, ca mugurele, ca ghiocelul ce apar de sub zăpadă, ca firul de iarbă?...

În plin aprilie, cerul pare a fi cel mai fraged. Când răsuna primul tunet din an, mama îmi atinge fruntea cu vreun obiect dur și ascuțit, să fiu tare la cap și să-mi meargă mintea… brici! După ploaie, apar acuarelele vaporoase ale curcubeului. Iar unul din obiceiurile copiilor din mahala este ca, sub diadema curcubeului, cu vreo jordie, cu vreo nuia mlădie de salcie să pornim a lovi în băltoacele proaspete, „înaripându-le” prin despicarea apei.

Dar ce important a fost, când veni și întâia primăvară școlară! Deja și nouă avea să ni se dezlege de vacanța mare! Veselie nestăvilită! „Floricele pe câmpii, Torricelli în chimii!”, cântă elevii din clasele mari, care o tulesc de la lecții. Chiar așa: când se adună pentru repetiție corul școlii, cel puțin un sfert-două din cântăreți o și tulesc din perimetrul lui Orpheus, până să răsune primul „la” al camertonului dirijorului Craievschi, care totdeauna propune să începem cu „Cuculeană, lugojană, ce tot cânți la noi pe leasă? Ori ți-i foame, ori ți-i sete, ori ți-i dor de codrul verde?”. Sigur, ne este dor de codrul verde, pe unde ne pierdem bune bucăți de zi, potolindu-ne foamea cu fel de fel de poame sau cu susai ori chilimbarul rășinii de prun sau zarzăr sălbatic, solidificat pe tulpini.

Elev-novice, mărșăluiam prin curtea școlii, cântând întru apărarea Pipei Păcii și a havanei socialismului insular, cubanez, concomitent înfierând fiorosul Trabuc al Certei, bineînțeles – yankeu. Mă gândesc la zgârie-nori și la zgârie-brânză. E primăvară și sunt distrat. Chemat la tablă, confund oarecare africată cu Africa, gramatica cu geografia, gama cu Vasco da Gama. Învățătorul îmi pune nota ce seamănă cu o rățușcă și-mi strigă despre primejdia că sunt amenințat de bumbacul sau gândacul, așa ceva, colorat.

Liliacul înflorea, aducând a pală de nor vinețiu ce obosise să tot cutreiere cerul, coborând precaut să se încălzească în primitoarele cuibare ale curților țărănești, la rândul lor încălzite de răsuflarea vitelor nărtoase. Serile – joc de umbre sprintene, tot mai dese. Unduiesc larg jerbele nopții în lăsare atotcuprinzătoare. Lângă ghizdurile fântânilor – pâlcuri, pâlcuri – romanițele își îndeasă umbrele daurite ca o spuză lactee. O, dacă inimii i-ar fi dat să iasă din piept, spre-a hălădui prin lume, întâi și întâi la tine ar veni, pâlc de romanițe de lângă fântâna noastră de la Negureni...