Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Lazăr Avram și însemnele copilăriei

Icu Crăciun

Lazăr Avram, profesor- invitat al Universității Blaise-Pascal din Clermont-Ferrand, șeful de promoție al Institutului de Petrol și Gaze din Ploiești, anul 1980, și absolvent al Institutului Francez de Petrol din Paris, 1993, pe lângă numeroase studii de specialitate, a mai publicat și 4 volume de versuri și două volume de memorialistică și reflecții.
Cartea prezentată aici, „Dincolo de semne”, a apărut în 2017 la Editura Karta –Graphic din Ploiești, însumează 464 de pagini și beneficiază de o prefață semnată de prof. univ. dr. Ion Bălu și o postfață de Cleopatra Lorințiu. Acest volum cuprinde peste 1600 de reflecții, aforisme, însemnări, evocări, majoritatea legate de Maieru și oamenii săi. Dacă ar fi să-i găsesc un corespondent, l-aș numi pe Blaga cu „Hronicul și cântecul vârstelor”, „Pietre pentru templul meu” sau „Discobolul” și, mai aproape de noi, cu Gheorghe Grigurcu, cu gândurile sale împrăștiate în mai toate revistele din țară, pe acesta din urmă chiar îl citează la un moment dat: „Grăbită flacăra, răbdătoare cenușa! Nou gândul, vechi sentimentul!”
Puțini dintre măierenii plecați poartă cu atâta patimă și ardoare dorul față de casa părintească, de părinți, prieteni, de locurile călcate cu piciorul precum L. A. De ce? Răspunsul îl dă chiar el: „Așa suntem noi, măierenii! Dorul de obârșie se transformă în noi într-un soi de răcoare ce ne ustură apoi permanent la inimă. De-aia suntem așa, adică mereu îmbujorați ca gândurile noi îmbuteliate în sticle cu vin vechi”.
Tonul autorului este de cele mai multe ori sobru, grav, melancolic, mai cu seamă când vorbește despre copilăria „caldă și miraculoasă ca un psalm”, căci „tot ce-i omenesc pe lumea asta se uzează; în afara amintirilor”, în cerneala cărora își înmoaie penița, vârsta inocenței este „unica perioadă din viața omului în care acesta poate atinge curcubeul”. Plecat de acasă cu „zorii subțioară”, el își poartă cu sine amintirile de pe malul Someșului „ascunse sub lespezile copilăriei”, „mai ude ca lacrimile”. În gestul copilului nevinovat, ingenuu, dar supărat pe toată lumea, care aruncă cu pietricele peste undele râului și „scoate limba la lună” el vede semne sau simboluri „stranii de geometrie albastră dintr-un secol pădureț”. Departe de locul neprețuit al copilăriei, „acoperit acum de parfumul umbrelor”, deseori suferă cumplit, pentru că orașul cu betoanele sale fără suflet îl sufocă și mereu se întoarce la reperele sale, locul primordial ocupându-l casa din Dealu Bortii, bunicii, potecile, drumeagurile, plaiurile, iarba, arborii de care se simte legat prin toate fibrele sale; este, de fapt, acea întoarcere la Vârsta de Aur de pe Câmpiile Eleusine, la mitul Paradisului pierdut, la natură, promovată cândva de romantici, cu deosebirea că paseismul lui L. A. este ca un izvor nesecat de amintiri de cele mai multe ori întremătoare. Acestea îl vor însoți și ocroti de ipocrizia, egoismul, imoralitatea, lăcomia, minciuna, nerușinarea, ticăloșia, viclenia unora dintre semenii săi. Câteodată, în însingurarea sa, ascultă cântecele lui Dumitru Fărcaș doar ca să se stâmpere, dar, constată că acestea pur și simplu îl cutremură. Întoarcerea la natură este și un mod de refugiu al autorului cu mare potențial artistic în această carte.
Ceea ce frapează în acest volum este sinceritatea debordantă a autorului. Apelând la virtuțile melancoliei, el are curajul de a-și pune sufletul pe tava cotidianului comun, prozaic, imbecilizat, cu riscul de a-și aduna reproșuri din partea unor inși vizați direct prin niște metehne morale incurabile. Chiar zice la un moment dat: „Ca să rămână ceva din mine ar trebui să sângerez. Să sângerez ca un cântec crescut direct din stejar și cântat trăgănat de Dumitru Fărcaș, frunză cu frunză. Să sângerez ca o pană. Să sângerez ca o pană de înger…” Noroc că nu a fost acasă când tatăl a tăiat nucul din fața ferestrei pe care el l-a mângâiat cu privirea de-atâtea ori, dar este convins că, în locul său, „trebuie să fi plâns însăși fereastra”. Din cauza asta pesemne devine mizantrop, afirmând: „Fericirea nu există. Există doar iluzia ei rostogolită de la o decepție la alta, de la un eșec la altul. Și e mică, mică aproape cât o lacrimă de furnică”. Mai degrabă își găsește dialoguri virtuale cu el însuși, cu fiul său, cu prietenii, cu păsările, cu sufletul, îi provoacă retoric sau invocă pe un Bacovia, Pascal, Don Quijote, Liviu Naroș, amicul său din copilărie, dar și cu inima, fiindcă plânsul dinlăuntru este mult mai profund și mai cutremurător, decât să viețuiască alături de oameni falși și mediocri.
Cartea aceasta poate fi socotită și o carte a înstrăinării care tulbură și emoționează, dar și o cântare a locurilor natale, făcută cu mult har și iubire de viață de către un poet ultrasensibil, cu multă gravitate și luciditate, mare căutător de epitete sau metafore inedite și trimiteri repetate la o lume apusă.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]