La Casa cu Lei, vernisajul expoziţiei "Mâinile femeilor tăcute"

Artiste: Ravica Pop zisă Ravica lu Niculaiu' Popanului, Livia Purcilean zisă Livia lu' Toaderu' Drăcoiului, Mărioara Moldovan zisă Mărioara lu' Nelu Van

Artiști Invitați: Eugen Alupopanu, Anca Boeriu , Otilia Boeru, George Cernat, Adrian Crîșmaru, Raluca Ilaria Demetrescu , Maxim Dumitraș, Mihai Gîtman, Marcel Lupșe, Maria Morteci ,Vasile Rață, Lilian Theil, Mirela Trăistaru, Constantin Țînteanu, Mihaela Vezentan

De-a lungul timpului, generație după generație (de femei) au practicat arta țeserii covoarelor și au transmis tehnica și povestea mai departe. Până la îmblinzirea animalelor de la care oamenii au obținut păr și lână și dezvoltarea uneltelor manual-mecanice, fibrele obținute din plante se împleteau iar învelitura rudimentară obținută avea menirea de a feri de frig. Cu timpul, senisibilitatea proprie ființei umane aprinde scânteia nevoii de situații plăcute simțurilor, astfel apare și se dezvoltă estetica lucrurilor. Țesăturile și ele devin (mai mult decât) decor, sunt înnodate, împletite de mâini pricepute, se dezvoltă tehnici de obținere și colorare a firului, modele și simboluri inspirate din lumea înconjurătoare populează suprafețele scoarțelor. Și dacă tehnica țesutului este aproape identică în toate culturile lumii, motivele, formele decorative prezente în compoziție sunt fundamental diferite pe zone geografice pentru că au luat naștere în funcție de condițile de viață specifice locului. Țesătura învelește părțile corpului în căldură și lumină, ale casei în culoare și forme.

De o vreme încoace deja, artele până de curând considerate minore, meșteșugurile, îndeletnicirile așa zis feminine sunt recuperate și redate circuitului marii culturii. Femeile destinate istoric de societățile (mai toate) patriarhale, spațiului domestic, cele care stau la vatră și fac treburile casnice, care țes printre altele sunt (re)descoperite de scena încântată a artei contemporane. Ideea însăși de artă rațională, conceptualizată versus populară, decorativă se pune în discuție, se contestă marile adevăruri dictate de o societate condusă de bărbați și genii întotdeauna masculine. Astăzi se oferă loc pe podium și celor care nu au avut, târzie recuperare, așezare împreună la tribuna principală, se reconsideră însăși noțiunea de artă cultă ce se presupune a cuprinde creierele raționale conștiente și modifică sensurile a ceea ce am fost învățați că înseamnă să fii artist. Este țeserea artă, artă minoră, meșteșug, practică artistică cu valori și reguli?

Se consideră că există două epoci în istoria țesutului covoarelor, cea veche și antică cu artefacte prelucrate până la 1800 și cea modernă de după. Și deși mai toate femeile din gospodăriile rurale ale României țeseau pe noi ne interesează un anume moment în această istorie, vremea anilor 70 - 80 ai secolului trecut și un loc anume - Valea Bârgăului din Bistrița-Năsăud. Acolo, trei femei din Josenii Bârgăului care țes: Ravica lu Niculaiu' Popanului născută în 1944, Livia lu' Toaderu' Drăcoiului născută în 1948, Mărioara lu' Nelu Van născută în 194, în plin comunism, după ce colectivizarea se încheiase, pun la cale, feministă antantă fără noțiunea politică și militantă a termenului, o micro ad-hoc întreprindere de țesut covoare pe care le vând mai apoi la târgul de joi din Năsăud. Nevoia consumatorilor lansase dorința de a avea covoare, țesătoarele s-au adaptat și au răspuns cererii, au lansat chiar un micro trend pe piața de decorațiuni a casei. Activitatea lor casnic-artistică avea aspect economic, era și mijloc de trai și adunare socială, una avea urzeala, alta lâna, cealaltă vopseaua și războiul de țesut, ele împărțeau și munca dar și covorul, banii obținuți din vânzare se împărțeau după socotirea orelor implicate și al aportului fiecăreia în materiale.

Se adunau Mărioara, Ravica, Livia și cu mâinile lor harnice și pricepute desenau, vopseau lâna, atunci când nu cumpărau materialele pentru că apăruseră coloranții chimici și silonul, poliacrilul materiale industriale care astăzi au locul lor în istoria artizanatului de pe teritoriul României și țeseau împreună. Apăruse hârtia milimetrică, o cumpărau de la oraș ca să poată respecta proporția, detaliul și locul lui precis, gândit cu sens pentru un anume colț, din penarele copiilor școlari, ele foloseau creioanele colorate și pixurile, unde nu aveau o culoare scriau pe locul modelului numele nuanței lipsă: roz, galben, alb murdar, verde bunjeag, mușchi de copac, roș bordo, roș mărie, cafeniu. Mâna harnică a femeilor, lucrativă clacă, nu se oprește, tac în timpul lucrului, vorbesc, pun la cale soarta covoarelor și a ștergarelor, a copiilor, a vetrei, a lumii, a artei și a cerului. Adunarea aceasta era terenul lor, jocul lor unde erau stăpâne, bărbații nu interveneau, nu aparțineau grupului. Țeseau împreună, țeseau cele tinere, abia căsătorite în special, se grupau câte două, vecine, făceau asta toamna, iarna-când muncile câmpului erau gătate. O istorioară poate fi spusă, mâna merge pe război, ritmul si motivul desenului se respectă întocmai pentru a nu lăsa loc greșelii, un covor ajungea să aibă 20, 30 de nuanțe.

Au ajuns la noi, prin grija lui Eugen Pop zis Alupopanu, fiul Raveicăi desene sensibile, fermecătoare realizate de aceste femei, desene cu rostul de a fi model, schiță pentru covoare. Desenele au reale veleități artistice, talentul nativ al meșterelor țesătoare e evident, nu oricine desena, intuiția și sensibilitatea culorilor, a proporțiilor cromatice încântă ochiul.

Expoziția aceasta se dorește a fi una de recuperare, repoziționare în context cultural contemporan a meșteșugului arhaic, și de provoacare a unui dialog peste generații și situații de viață între artele numite istoric și nedrept ”minore” și creațiile unor artiști contemporani care au în practica lor artistică preocupare pentru obiectul textil. Prin punerea lor în casetoane specifice acroșajului actual, desenele Liviei lu' Toaderu' Drăcoiului, Raveicăi lu Niculaiu' Popanului și Mărioarei lu' Nelu Van dă și dimensiunea de operă de artă vizuală contemporană. Artiști români contemporani, care în practica lor artistică se referă la modelele culturale ale facerii scoarțelor românești și folosesc obiectul artistic textil au fost invitați să se alăture acestui proiect. Am putea vorbi despre artă contemporană dacă nu am crede că arta e artă cu scop declarat. Expoziția va fi itinerată prin diferite locuri din România și de fiecare dată artiști locali se vor fi alăturând expoziției.

Totul în jur e plin de paradoxuri, semne și simboluri, stilizări și modele colorate: de la cer la pământ, de la boboc la ofilire, de la ficțiune la biografie, de la eter la viscere, de la instrument la mână, de la nor la covor.

Acoperământul Maicii Domnului, care simbolizează placenta de viață dătătoare –roșie țesătură, firul Ariadnei, lâna de aur, părul lung al Penelopei, fuiorul care înțeapă din adâncul blestemului degetul prințesei care adoarme, mâinile femeilor tăcute din spatele războiului de țesut ale căror nume nu au ajuns pâna la noi din timpurile istoriei sunt toate povești ale trecerii noastre prin țesătura vieții, a realității istorice și a timpului. A trebui să asteptăm ca Duchamp să teoretizeze că orice decide artistul că e artă și semnează drept urmare deci e artă, Am asteptat valul al nu știu cât al feminismului academic și politic ca să dăm voce femeilor tăcute care și-au desfășurat destinul în cadrul intim, casnic pe care patriarhatul l-a decis și mileniul al treilea ca să începem să punem ceea ce se numește arte minore la locul cuvenit: alături de Marea Artă. Artei reflexive, majore în puterea ei masculină i se alătură într-un demers de justă recuperare arta intimă, reflexivă, dar și practică încărcată de mistere și simboluri a femeilor tăcute care țes covoare acum si dintodeauna, Artei conceptuale încă de pe vremea când un titan bărbat –Leonardo da Vinci- afirma că ”la Pittura e una cosa mentale” i se alătură mica îndeletnicire a femeilor „simple” fără aleasă educație, dar încărcate cu taina cunoașterii vieții și a împreună adunării și care din ”slăbiciune” au făcut putere.