Ioan Popa: Vine o vreme când…

                Prin anii 30 ai veacului trecut, Parlamentul României ceru doctorului Iosif Stoichiță, pe atunci inspector cu rang de ministru în Ministerul Sănătății, pentru Ardeal, un raport asupra stării de sănătate a populației rurale din acest ținut românesc. Astfel de rapoarte se prezentau periodic, la vremea lui prof. Nicolae Brânzeu, originar de pe meleagurile noastre, prezentând o asemenea stare asupra vieții populației rurale din județul Argeș și măsurile ce ar trebui întreprinse pentru mai buna derulare a ei (el cunoscând-o cel mai bine ca prefect în două rânduri al județului respectiv). Așa că ceea ce i se cerea acum doctorului Stoichiță nu era ceva cu totul nou sau necunoscut.

                Trăind parte din viață la țară (având domenii la Porumbacu și mai apoi la Roșia de Secaș), chiar dacă locuia la Sibiu, cu origine în familie de țărani, el cunoștea prea bine ceea ce i se cerea. Din capul locului știa asta. Dar cum omul nu făcea afirmații nefondate, respectându-și statutul și poziția în care se afla, lărgește cercetarea, sondând mai în profunzime viața săteanului cu nevoile și trebuințele lui. Se născu astfel un raport substanțial, bine și temeinic ancorat în realitățile vremii, raport pe care îl prezintă în anul 1936 în fața Parlamentului României. Fusese apreciat unanim, căci în final Inspectorul aducea propuneri concrete, de interes și folos atât pentru sătean, cât și pentru personalul medical ce lucra la țară: dispensar medical în fiecare comună, cu locuință pentru medic, cu casă de nașteri, cu baie populară (eu însumi cunoscându-i binefacerile la vremea copilăriei). Căci proiectul porni la drum și se finaliză în anul următor, 1937, tocmai din satul lui de reședință temporară, de vacanță, Roșia de Secaș. Și ce minune era pe atunci, să vină apă pe țeavă, apă rece, dar mai ales caldă, să ai toaleta în interior, faianță pe pereții cabinetului, de luciul căruia nu mă puteam minuna ș.a.

                Doctorul inspector nu s-a bucurat prea mult de realizările înfăptuite după propunerile sale căci veni națonalizarea care trecu cu tăvălugul ei nimicitor peste tot și peste toate. Moșia și casa i-au fost luate fiind silit să se retragă în locuința sa de la oraș. Ba încă să fie și mulțumit că nu i s-au aplicat și alte măsuri de îndreptare. Așa cum a cunoscut , între alții, și prietenul său de vânătoare, scriitorul Ionel Pop, nepotul avocatului Iuliu Maniu. Și mulți, mulți alții.

                Spuneam undeva, într-un material anterior, cum casa de la Roșia de Secaș era deschisă multora, oameni de mare ținută moral-intelectuală (Ionel Pop, Dr, Petru Groza, fratele său, avocatul Ieronim și câți alții). Primitoare era și casa de la Bradu Strâmb, casa bătrână, după cum o numeau ei, casă în care fuseseră găzduiți Mihail Sadoveanu și Ionel Pop la prima lor descindere în Valea Frumoasei din Munții Sebeșului, unde ajunseseră cu mașina avocatului porniți din gara Teiuș. Este prea bine știută povestea cocoșului de munte și manifestările lui în timpul împerecherii, poveste care i-a apropiat pe cei doi, Sadoveanu și Ionel Pop. Unde să rămână pe timpul șederii lor acolo sus, în munți?. Frații Stoichiță le oferi adăpost, casă și masă pe vremea șederii. Asta se repetă ani la rând pănă ce maestrul Sadoveanu își ridică acea prea bine cunoscută cabană de la Bradu Strâmb. După multe căutări prin beteala de argint a Sălanelor, și-a găsit locul în ocolul unui tăpșan, în fața Bradului Strâmb. Acolo, la Bradu Strâmb, în tovărășia prietenilor săi și a baciului Rudi, s-au spus povești, s-au istorisit fapte și lucruri petrecute aievea ori iscodite de mintea creatorului de frumos. Pe care marele prozator le-a făcut nemuritoare. Și tot acolo își găsi refugiu după piererea fiului Mihu pe câmpul de luptă de la Turda din Războiul Mondial de pe urmă. La aflarea veștii se închisese trei zile în casă fără să intre în comunicare cu  cineva. După care rosti răspicat: Ardealul merita o asemenea jertfă!

                 O imagine document de la sfârșitul volumului Istorisiri din Ardeal, apărută prin anii 70 ai veacului trecut în colecția, atât de largă și la îndemâna oricui, de pe atunci, Biblioteca pentru toți, m-a făcut să mă cutremur la început, iar mai apoi să mă îndemne la căutări. Sadoveanu și Ionel Pop în tovărășia fraților Stoichiță la Chișinău-Criș, în 1943, la o vânătoare de fazani! Ce imagine! Și ce descoperire! Pentru unul în căutare de fapte și date legate de oamenii locului..Așa am ajuns să cunosc multe despre relația dintre frații Stoichiță, Iosif și Ieronim, alintați Nemo și Jero, și cei doi mari scriitori ai noștri, Ionel Pop, nepot, după cum spuneam, al lui Iuliu Maniu,, frate al mamei mele și crescător al meu și Mihail Sadoveanu, acest Ștefan cel Mare al literaturii române (G. Călinescu).

                L-am cunoscut pe Nemo, alias doctorul Iosif (Sâvu pentru ai casei și apropiați), în locuința de la Sibiu, de pe Trei Stejari, la anii cei mulți ai senectuții. Să fi fost asta prin anii 70?! Se prea poate căci după doar doi ani, după opt decenii de viață, se săvârși din lumea aceasta. Ședea pe terasa dinapoia casei într-un șezlong dungat, purtând un halat maroniu încins cu cordon peste mijloc. Se lăsă greu prins în vorbă, sătul parcă de toate ale lumii. Dar cine sunteți voi?, se adresă cumnatului meu, cândva vecin de-al lor, cu fiul acestuia, de-o seamă, fiind prieteni și tovarăși de joacă în copilărie. Se lumină oarecum aflând cine suntem și de unde venim, ca îndată să cadă într-o stare de neliniște, de frământare. Se prea poate ca, răscolindu-i trecutul, să fi resimțit durerea pricinuită de cele atât de bune și frumoase ale anilor tinereții dispărute atât de brutal din viața sa.. Un junghi ascuțit se răsuci dureros în pieptu-i apăsat de suferință și căzu în neagră întristare. L-am părăsit regretând oarecum tulburarea pricinuită fără de vrerea noastră.

                Astăzi doar casa părăsită și pustie, bătută de vânturi și ploi, mai zace în mijlocul imensei curți, altădată rai dumnezeiesc, cu acareturi fel și fel, cu animale și păsări, cu pomi și livezi, cu forfotă și zarvă cât cuprinde. Doar ea, casa, mai aduce aminte de cele ce au fost cândva aici.

                Pe care doar cei cu părul albit de vreme le mai știu!

                Sic transit gloria mundi!