ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

Sensul moral – creştin al crucii

Crucea este simbolul creştinismului fiindcă, pe cruce s-a adus jertfa Fiului lui Dumnezeu, care a dat naştere Bisericii prin revărsarea Duhului Sfânt. De aceea, când vedem crucea ne gândim la creştinism, iar când vorbim de creştinism, ne gândim totdeauna la cruce. Biserica fără cruce nu poate exista, fiindcă Biserica izvorăşte din cruce şi actualizează roadele crucii.

Despre sfânta cruce s-a vorbit mult, dezbătându-se diferite aspecte ale înţelesului ei. Astfel, sensul crucii în general, poate fi identic cu cel de răscumpărare, de mântuire (Ioan 3, 13- 16). Apoi, s-a analizat sensul sfintei cruci privită ca obiect de cult ori căutându-se o interpretare duhovnicească. Să încercăm, de data aceasta, să facem unele precizări, în lumina Sfintei Scripturi, referindu-ne într-o privire de sinteză asupra sensului moral-creştin al crucii.

Înainte de a vorbi despre cruce sub aspect moral – creştin, trebuie să aşezăm noţiunea în ansamblul doctrinei creştine. Aceasta pentru că observăm, chiar de la început, că tocmai acest sens defineşte înţelesul biblic al crucii.

Când vorbim despre cruce, ne gândim , în primul rând, la patimile Domnului. Crucea primeşte sens moral-creştin numai legată de opera mântuirii, mai exact, de punctul ei culminant, moartea lui Iisus Hristos. În felul acesta, crucea devine semnul concret care ne vorbeşte de tot ceea ce s-a întâmplat pe Golgota: de iubirea, de smerenia, de răbdarea, de zbuciumul, de pacea Celui răstignit. Astfel crucea nu rămâne numai un semn, ci înţelesul ei se proiectează într-o realitate tainică, devenind – după expresia Sfântului Apostol Pavel – ,,puterea lui Dumnezeu’’ (I Corinteni 1, 18).

Vom înţelege mai bine aceasta, dacă vom analiza în parte fiecare din aspectele moral-creştine pe care le putem identifica cu sensul duhovnicesc al crucii.

1. Cel mai întâlnit sens al crucii ni-l arată Mântuitorul prin chemarea care ne-o face de a-L urma: ,,Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine , să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie’’ (Marcu 8, 34). În luarea crucii putem distinge două sensuri: în primul rând un sens pasiv, de răbdare a tuturor greutăţilor venite din afara noastră, independente de noi. În al doilea rând, un sens activ, manifestat printr-o luptă voită cu tine însuţi, căutând mereu să fii mai bun, să arăţi în fiinţa ta chipul Aceluia pe care Îl urmezi. La rândul său, acest sens activ poate avea două aspecte, unul de purificare a oricărui păcat, de eliminare a oricărui rău din fiinţa proprie, şi altul de căutare a cultivării binelui. Acest sens activ al luării crucii, ca o stăruinţă neîntreruptă de transformare în bine a întregii fiinţe, primeşte un înţeles optimist prin faptul că numai această formă de luptă cu tine însuţi de a te afirma în bine, te poate realiza în starea plenară a fiinţei tale, asigurându-ţi posibilitatea de conlucrare autentică cu semenii. Pe de altă parte, oricât de greu ar fi urcuşul spre bine, urmându-L pe Hristos şi fiind alături de El, te încrezi în ajutorul Lui şi în succesul realizărilor pozitive. Prin aceasta constatăm că, sub aspect moral – creştin, luarea crucii nu primeşte sensul unei suferinţe dezolante, pe care creştinul o suportă în urmarea lui Hristos, ci un sens activ de luptă hotărâtă cu tine însuţi pentru a reuşi să te realizezi în bine după chipul lui Iisus Hristos. Astfel crucea lui Hristos devine purtătoare a virtuţilor care îl fac pe credincios stăpân pe sine însuşi.

Aşadar, din punct de vedere moral – creştin crucea este semnul curăţirii de păcat. Deşi n-a avut păcat, Hristos moare pe cruce ca ,,cel mai mare păcătos’’, pentru ca prin sângele Său nevinovat care a udat acest lemn de ocară şi tortură, să şteargă pentru totdeauna păcatul, iar crucea să devină, în mod tainic, semnul unei iertări şi purificări depline (Coloseni 2, 14). Credinciosul, privind spre cruce, va vedea tainic atât pe cel răstignit cât şi sângele purificator care a curs pe ea. Aceasta presupune o aderenţă la cruce şi rănile Domnului pentru a lua vindecare de păcat şi a căuta necontenit ca, spălat duhovniceşte în sângele crucii actualizat prin trupul şi sângele euharistic, să păşeşti spre o viaţă nouă, lipsită de păcat (II Corinteni 5, 17; Coloseni 3, 9; Efeseni 4, 24).

2. Sensul cel mai evident al crucii cu implicaţii moral – creştine este legat de moartea Mântuitorului pe cruce ca manifestare a iubirii. Crucea pe care S-a răstignit Iisus Hristos este semnul unei iubiri universale şi jertfelnice. De pe cruce Mântuitorul rosteşte cuvinte pline de iubire şi iertare: ,,Părinte,iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! (Luca 23, 34). Iisus cere înlăturarea oricărei manifestări de ură, pentru ca iubirea să rămână biruitoare. Credincioşii nu pot beneficia de roadele iubirii crucii dacă nu se străduiesc să trăiască în aşa fel încât toate faptele lor să devină fapte de iubire. Pe de altă parte, iubirea crucii face din toţi cei care o trăiesc – fraţi, aşa încât ,,Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici liber; numai este parte bărbătească şi femeiască;…’’ (Galateni 3, 28). Dar această frăţietate trebuie să dobândească un orizont universal, în sensul că adevăraţii creştini trebuie să iubească pe orice om ca pe un frate, să se identifice cu lacrimile şi bucuriile oricui şi să tindă necontenit la realizarea binelui.

3. Crucea de pe Golgota este simbolul smereniei creştine. Sfântul Apostol Pavel ne spune că Mântuitorul ,,S’a golit pe Sine luând chip de rob devenind asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om; S’a smerit pe Sine făcându-se ascultător până la moare – şi încă moarte de cruce!’’ (Filipeni 2, 7 – 9). Iisus Hristos dă un exemplu de adâncă smerenie, acceptând să moară ca un rob pe cruce. Dar rămânând Dumnezeu El, deşi moare ca un rob, învinge moartea prin moarte, sculându-Se la viaţă. Astfel crucea devine semnul prin care smerenia ajunge la apogeu. Deşi crucea, ca mijloc de manifestare a smereniei lui Iisus, a istovit până la moarte trupul Răstignitului, totuşi aceasta nu înseamnă o desfiinţare a fiinţei Lui, ci posibilitatea de afirmare a ei, prin transformarea într-o viaţă strălucitoare, a biruinţei definitive a binelui. Tot aşa se întâmplă şi cu credincioşii care se smeresc prin crucea lui Iisus. Ei nu se smeresc pentru ca să-şi desfiinţeze propria lor fiinţă, ci tocmai ca o posibilitate de afirmare a ei, printr-o cunoaştere autentică a propriilor defecte, printr-o crucificare a omului vechi şi printr-o înălţare victorioasă a unui om nou care întruchipează în chip strălucitor binele (Galateni 2, 20 – 22; Filipeni 3, 10 -13).

4. Sfântul Apostol Pavel care a aprofundat taina crucii, ne-o prezintă şi ca pe un semn al împăcării. Pe crucea de pe Golgota s-a săvârşit împăcarea creaturii cu Dumnezeu-Tatăl: ,,…şi prin cruce, omorând în ea ura, să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într’un singur trup’’ (Efeseni2, 16). Crucea ca semn al împăcării primeşte, în concepţia apostolului, un sens mai larg referindu-se la restaurarea în Hristos a firii căzute în păcat, a împăcării cerului cu pământul. ,,… şi prin El pe toate’ntru El să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, pace făcând prin El, prin sângele crucii Sale’’ (Coloseni 1, 20). De aici rezultă că pacea, ca expresie a împărăţiei lui Dumnezeu, primeşte sensul virtuţii creştine, fiind un bun care aparţine fiinţei credincioşilor (Luca 17, 21), ce se cere să fie exteriorizat prin elementele specifice păcii, care rezidă în angajarea într-o acţiune de sinceră şi dezinteresată dăruire pentru folosul semenilor.

Din cele arătate reiese că sfânta cruce are un înţeles moral-creştin care nu este teorie abstractă ci se afirmă prin specificul ei practic. Fiind simbolul creştinismului, ea primeşte un sens optimist de curăţare a oricărui rău, şi de cultivare neîntreruptă a binelui, în notele lui de smerenie, iubire, pace, în scopul unei dăruiri dezinteresate pentru mai binele semenilor, şi a lumii întregi.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]