Ghici, ciupercă, cine-i?

Pentru a contura această „formă de viață” trebuie folosite o mulțime de substantive, adjective și expresii consacrate. Iată:
un cinism garnisit cu o viclenie primară,
un tupeu fără precedent în viața publică, politică, administrativă,
maestru în sforării, în scenarii de furt și abuz,
ranchiunos până la cruzime,
mincinos într-un joc al seninătății și nevinovăției,
fățarnic cu polonicul, simulând inocență și bunăvoință,
sfidător la adresa celor competenți și purtători de valori morale , civice, autentice,
nu o dată mahalagiu în limbaj,
rasist notoriu,
lacom fără perdea,
mediocru în cultură (chiar fălos pentru aceasta),
bâlbâit când e ținut în corzi,
amnezic la fapte proprii deplorabile,
măscărici în „băile de mulțime”,
șmecher (inteligent, deci) cu plebea inocentă,
fără remușcări pentru nemerniciile săvârșite în postura înaltă de om de decizie,
dizgrațios când râde sau zâmbește,
caraghios când vrea să fie ironic,
vestit până și peste hotare pentru pofta lui alcoolică.
Și iată, în loc să se ascundă într-un dulap al rușinii, inși situați în noaptea minții îl aleg (într-o suspectă, dar semnificativă unanimitate) președinte al unui partiduleț de mucava. Se consemnează într-un cotidian bucureștean observația mucalită a unui congresman: După ce a fost deputat, ministru, primar general, președintele țării, iar acum președinte de partid, va urma să fie, cu siguranță, ales și patriarh.
Se cunosc cuvintele celebre ale unui îmbuibat rege francez. „După mine, potopul!”
După vremurile în care ne chinuim acum, această „formă de viață” compusă mai sus poate că gândește, cu un dispreț hohotitor: După mine, tot eu rămân!