Gellu Dorian: Colindele sunt aurul fără seamăn al sufletului

1. Nu cred că mai ţin minte cînd am fost pentru prima dată cu colindul sau cu uratul. La noi în sat, la Coşula, nu se obişnuia să se meargă în ajun de Crăciun cu colindul. Colindele ni le cînta mama sau bunica, în casă, în jurul cuptorului în care se coceau pîinile şi cozonacii, colacii şi covrigii, ori în jurul unui pom, care nu era un brad, ci un trunchi firav e corcoduş împodobit cu cele pe care părinţii le aveau la îndemînă: bomboane învelite în staniol, pişcoturi de casă, la fel, învelite de mama în staniol sau hîrtie creponată de toate culorile, din care făcea şi acele ghirlande ca nişte lanţuri care legau crengile, ca şi cum ar fi fost pline de roade, crengi peste care pe ici şi colo se vedeau fulgi de zăpadă făcuţi din vată său lînă albă. Rareori aveam sub acel pom şi cadouri; bucuria erau acele colinde cîntate de mama sau bunica, pe care apoi, în prima zi de Crăciun, le ascultam cîntate de cei trei magi, care venau cu Steaua, la fel împodobită cu girlande şi cordele multicolere, oglinjoare şi iconiţe, magi care erau fie fratele mai mare şi alţi doi prieteni, fie copii din vecini, îmbrăcaţi în costume naţionale. Eu nu am îndrăzinit să mă organizez într-o astfel de echipă, locul fiind reparizat fratelui mai mare. Dar m-am bucurat, într-un prim an al amintirilor mele de acest fel, de patinele de lemn cu şină, pe care, în urma acelor colide, fratele mai mare le-a cumpărat cu trei lei de la un alt comersant de acest fel, ocazional, din sat. Ori, a doua zi, colidenele le mai auscultam din gura fetelor, două de regulă, care veneau cu globul, şi printre care o recunoşteam pe sora mai mare, care astfel ne umplea casa de colidele ei, ori ale altor fete din vecini, care veneau să ne anunţe că Domnul Isus s-a născut. Am reţinut mai toate colidele, pe care şi acum le cînt, fără deosebire faţă de altele din altă parte a ţării. Noi îl aşteptam, acasă la noi, pe Moş Cărciun, nu pe Moş Gerinlă, aşa cum învăţam la şcoală:

                               „Moş Gerilă, toţi îmi spun

                                 Că eşti darnic şi eşti bun,

                                 Eu îţi spun de mai ’nainmte

                                 Că sunt băieţel cuminte!”

            Dar mie îmi plăcea mai mult să o ascult pe mama cu colindul lui Şt. O. Iosif, cunoscut acum tutoror, după o vreme tristă prin care a trecut prin cenzurile comuniste, Moş Ajun, dar mai ales În seara de Crăciun de George Coşbuc, ori Din an în an, versuri curate, de o frumuseţe pură, rămase şi acum în minte. Nu, n-am fost cu colindul, dar n-a trecut nici un an fără a nu cînta colindele, pe care, un timp, le-am şoptit doar, să nu deranjez pe cei care erau fără suflet într-o ţară căreia i se furaseră toate frumuseţile sufletului adevărat. Pînă cînd în dimineaţa de Crăciun, din decembrie 1989, cînd m-am trezit din somn în sunetul frumos al colindelor de altădată. Nimic nu poate înlocui o astfel de emoţie, pe care ţi-o oferă colindele de bucurie pentru naşterea în fiecare an a speranţei de viaţă, care nu poatre fi alta decît aceea a naşterii Domnului nostru Isus Hristos!

            Însă, acolo în satul meu, Coşula, colindele se  cîntau în noaptea de An Nou. Şi mai ales în dimineaţa primei zile a Noului An, cînd, ca trase la copiator, în fiecare an,. două colidătoare veneau la fereastra noastră şi cîntau aceleaşi colide, care ne trezeau din oboseala unei nopţi prin care trăseserăm şi noi brazde adînci cu plugurile noastre imaginare prin curţile celor din sat, pregătite astfel pentru un an rodnic. Erau frumoase şi ne dădeau noi speranţe de viaţă. După urăturile pe care le spuneam la ferestrele caselor ce rămăneau aprinse toată noaptea, acele colide erau tot ceea ce putea împlini un suflet mulţmit de copil. În schimb urăturile noastre erau scurte, auzite de la părinţi, aşa cum trebuiau să fie urăturile copiilor, nu ca acelea ale flăcăilor, care pierdeau şi cîte o oră la ferestrele caselor în care fetele îşi aşteptau viitorii miri. Şi, mai ales, nu spuneam urături de viaţă nouă, aşa cum erau indicaţiile din acele vremuri. Noi spuneam:

                    „- Bună seara, Doamnă gazdă,

                      Mă lăsaţi să trag o brazdă?

                      - Dar de ce nu, măi, băiete,

                      Vino-n casă, că am fete!

                       Fetele-s de măritat

                       Şi băieţii de-nsurat!”

                 Sau:

                       „Aho, ho, ho

                       De Anul Nou

                       Că găina n-are ou

                       Şi cocoşul n-are guşă,

                       Ia mai dă un leu, Mătuşă!”

                  Dar urătura mea preferară era:

                       „Aho-ho-ho!

                       Colo-n deal la Gruguiat,

                       Unde-şi au ţiganii sat

                        E atîta bogăţie,

                        Încît nici Dumnezeu nu ştie!

                        Cine trece poa’ să vadă,

                        Cîinii-s cu colacii-n coadă,

                        Nu mai trebuie să uri,

                        Întinzi mîna şi să furi!

                        ...Noi suntem de la Mitoc

                        Unde-ngheaţă apa-n tioc

                        Şi găluştele pe foc!”

                  Erau, desigur, şi alte urături, care aveau rostul să stîrneacă hazul, să ne îmbie la a ne face sfîrşitul de an cît mai frumos, în aşa fel ca începutul de an nou să fie la fel.