Gândirea captivă

Câteva gânduri inspirate de editorialul “Chinurile iubirii şi poezia (I)” în RĂSUNETUL CULTURAL nr 12 (45) – 2016

Blândeţea decorează uşoara ironie. Andrei e o persoană rezervată şi nu ar fi scris despre chinurile iubirii eşuate în alcătuiri mai mult sau mai puţin poetice, dacă nu l-ar fi exasperat insistenţa cu care i-au fost oferite (ne displac expresiile gen “vârâte pe gât”) volumele cu pricina. Năravul (al insistenţei) e vechi şi nu ne-am întâlnit cu prima victimă. Nu ne rămâne altceva mai bun de făcut, atâta timp cât suntem predestinaţi să ne naştem poeţi. Critica a fost dintotdeauna un act reducţionist care a devenit imposibil de realizat în era libertăţii absolute de exprimare. Am trăit şi în vremea când fiecare posesor de chitară fabricată la Reghin era - de bună seamă - folkist. Ce să mai faci în ziua de azi când aproape fiecare persoană fizică are un telefon “inteligent”, acces la internet şi deci este… autor. Slavă Domnului nu sunt chiar toţi poeţi. Avem şi comentatori (“analişti” cu apetit pentru politică), fotografi de pisici şi câini dar mai ales autoportretişti (autori de “selfie” - propriul chip în ipostazele zilnice publicat obsesiv). Lista este incompletă şi doreşte să rămână aşa. Nu e recomandabil să comentezi acestă stare de fapt. Bădărănia a devenit normă socială şi te poţi trezi cu răspunsuri capabile de a-ţi strica ziua pe fondul risipirii ultimei brume de încredere în fiinţa ce încoronează creaţia - omul. Pe bună dreptate. De ce să ne legăm de bietul utilizator care n-a comis alt păcat mai mare, decât acela de a-l ispiti pe un membru consacrat al elitei literare să scrie câteva rânduri de bine despre producţia proprie, adică despre opera unui diletant? Corect, e o laudă falsă, dar - întreb şi eu parşiv - ce nu e contrafăcut în vremea doctoratelor “copy-paste” şi a diplomelor obţinute ca în secolul 19, la Paris, unde costau vreo 20 de franci şi scria pe ele “bon pour l’orient”? De ce să nu comitem indiscreţia impardonabilă de a mătura în propria curte (acea a elitelor - pretinse sau reale)? Mă aştept să mă aleg cu capul spart, dar merită.
Primesc pe mail cam o duzină de periodice literare şi ştiu că mai există încă de două ori pe atâtea pe care, în ignoranţa mea, nu ajung să le citesc. Nu ajung să le citesc nici pe cele pe care le primesc. Conţinutul lor este unul onorabil, subiectele abordate nu sunt lipsite de interes (cu excepţiile de rigoare), dar pur şi simplu nu-mi ajunge timpul pentru atâta lectură, chiar dacă sunt pensionar. Pe scurt am un singur reproş: e prea mult. E o avalanşă care nu (mai) poate fi oprită. Nu le poţi interzice oamenilor să publice după ce le-ai pus la dispoziţie mijoacele, ba i-ai pus să se şi aboneze la ele (telefon, internet, etc). Zicea un amic că nu contează. Oricât de mult se publică, cititorul se opreşte în dreptul paginii care îi convine şi urmăreşte autorul care îi place. O fi, dacă nu cumva oboseşte înainte de a găsi pagina şi autorul preferat, dacă nu se plictiseşte şi renunţă. Pentru că suntem oameni şi răbdarea noastră are şi ea limite.
Să nu ne mirăm atunci că se formează enclave pe alte criterii decât cele de valoare. Cine să mai stabilească criteriile fundamentale atâta timp cât lipseşte cu desăvârşire privirea de ansamblu? Cu aproape jumătate de secol în urmă, când debutam timid cu câteva recenzii, arbitrul de necontestsat era România literară şi Uniunea Scriitorilor. Astăzi ambele sunt contestate, date în judecată, ridicate în slăvi sau făcute una cu pământul şi asta nu de către proletariatul care practică versificaţia tip Cântarea României. Intelectuali cunoscuţi şi recunoscuţi ne oferă în spaţiul virtual bătălii de nămol şi fecale cu o frecvenţă care ne-a călit în aşa măsură încât nici nu mai tresărim când se anunţă o nouă ploaie de înjurături cu protagonişti din lumea “subţire”. În consecinţă nu m-ar mira o replică adresată lui Andrei M. care cu tact şi fineţe atrage atenţia asupra unor stângăcii comise de nişte diletanţi, o replică de genul celor care inundă reţele de socializare şi care demonstrează că buna cuviinţă nu mai face parte din trăsăturile omului postmodern.
Mă mai întreb doar: de ce (mai) scriem? Din disperare. Din speranţa naufragiatului pe o insulă pustie care încredinţează mesajul său unei sticle aruncate în ocean. Poate că într-o bună zi cineva va descoperi sticla pe vreun ţărm sau o va pescui dintre peştii adunaţi în năvod, va citi mesajul şi se va întâmpla o minune. Până la producerea miracolului rămânem ceea ce am fost şi suntem - nişte robinsoni pe insula pe care încă n-a apărut personajul Vineri. Avem sticle, hârtie şi cerneală. Zilnic, oceanul virtual mai înghite câte un mesaj. Cine ne va vizita primul, salvatorii sau canibalii?