Farmecul discret al fantazării

         În proximitatea creativității mitopoetice se situează prozele Doinei Cetea din volumul Dincolo (Editura Școala Ardeleană, 2022), încadrate în formula mai largă a unui fantastic bine temperat. Vocația de povestaș năstrușnic a poetei se îmbină cu tendința liber consimțită de expandare a narațiunii în spațialitatea misterului și a vorbirii în tâlcuri. Planul realităților povestite este, de cele mai multe ori, alăturat unor conotații plurale, semnificative la nivel de epos, cu ascendență în alegorie sau simbol. Semnificantul deservește cu abilitate țintele semnificate într-un limbaj prozastic linear, curat, lipsit de grandilocvență. Totuși, însemnele poeticești nu lipsesc. Ele îndeplinesc rolul pigmentării discursului într-un mod cursiv și functional.

         Naratoarea din Un glonț de la Gabriel își derulează amintirile „sub pecetea tainei”. Sunt relatări, traume legate de rezistența împotriva regimului communist, cu unchiul Gabriel partizan în Munții Apuseni, dispărut fără urmă. Spitalizarea naratoarei este strâns legată de misterul dispariției unchiului, ucis împreună cu alți partizani de forțele Securității în anii dictaturii comuniste. Un glonț simbolic i-a penetrat plămânul, o rană transmisă din trecut apasă peste conștiința personajului în present.  

         Relevante sunt intruziunile de fantastic în corpul relatat realist din mai multe piese din volum. În balans paronimic (amanita – amanta), tocănița de ciuperci devine infuzie halucinogenă pentru prietena Cristinei în proza Amanita. Cea care i l-a furat pe Dinu pentru un timp trăiește coșmarul remușcărilor chiar dacă, în final, Dinu se întoarce la Cristina. Și aceste imagini coșmarești apar sub forma unui balaur pe ecranul televizorului cântând agasant amanita, amanita. Personajul Mitra din Teiul, căzut în căruciorul cu rotile din cauza unui accident de muncă în mină, se miră văzând mereu cum o femeie îmbrățișează un tei uscat. Vlăguit de puteri, ca un „tei legănat” (alt motiv folcloric), Mitra sucombă bursc și teiul înflorește. Prelucrările în superbie simbolică a evenimentelor vieții au ascendență în mythos popular arhaic și basm alegoric, înainte de a face loc strategiilor narative moderne și postmoderne. Jocul substituirilor și al dedublărilor enigmatice se regăsește cu precădere în Peruca și Eremia unde aluzia la „poveștile care vin de dincolo (…) ca o șoaptă a moșilor noștri” e aproape anulată pe moment, doar meșteșugul metamorfozărilor mitice e păstrat intact, omogenizând conținuturile narrative. Prevalează, ca origine a fantazării, știrea de senzație, televizorul, insinuarea de tip polisier. Peruca achiziționată de Felicia o transformă subit într-o femeie cu altă identitate în piesa Peruca. Pe fondul noii identități află că Iulia și Tudor au murit înecați în lacul Tarnița. Drama familiilor distruse de plecarea la muncă în străinătate a unui membru (soț sau soție) este amplificată tragic, preluând parcă o știre tv în Eremia. Botezată Eremia de părinții care credeau că toate numele terminate în a sunt feminine, femeia al cărei bărbat era plecat la muncă în Spania se îndrăgostește de bărbatul din televizor. Suprarealul e spornic, miraculosul rodește din nou. Femeia trăiește cu acest bărbat (real-fictiv) o poveste de dragoste. Când acesta îi cere să se facă „frați de cruce” împreună cu copiii ei, legământ mistic-psihotic, apare obiectul ipoteticei crime. Marasmul în care a căzut și neputința de a ieși din impas o determină pe Eremia să se sinucidă. Sunt pline știrile tv cu relatări despre astfel de gesturi extreme, disperate. Doina Cetea le îmbracă în determinări stilistice proprii unor răstălmăciri fabuloase.

         În tandem narativ sunt cuplate ultimele piese ale volumului: Moștenirea și Aspazia. Povestea începe de la o înmormântare, în plină atmosferă horror, cu ploi, tunete și fulgere ca într-un similacru de film de groază. Când furtuna se potolește, persistă cadrul cvasi-misterios în jurul unor obiecte rămase de la cel decedat, unchiul Tavi. Este vorba despre un ceas și un tablou. Blestemul ceasului îl aflăm la sfârșitul primei schițe narative: nepotul mătușii Victoria primește ceasul și moare la mineriada din București, atins de un glonț rătăcit. Misterul tabloului se prelungește în următoarea schiță. Bunica Aspazia, la tinerețe, a fost pictată în toată splendoarea ei. Tabloul primit și purtat în tramvai trezește suspiciuni, deoarece seamănă sau este chiar identic cu unul aflat într-un muzeu de artă. Pictorul s-a îndrăgostit de model, de frumoasa Aspazia și a pictat încă un tablou identic pentru el. Descoperirea dă în vileag „o romantică poveste de dragoste”.

         Fiecare din scurtele povestiri ale volumului sunt construite în jurul unui mister dezvăluit voalat spre final. Doina Cetea știe să dozeze tensiunea narativă a acestor scrieri în fraze elegante, funcționale, de o acuratețe firească, intuitivă, dominată de echilibrarea raporturilor frazeologice divergente. Ea fabulează inteligent și eficient „în direcția unui fantastic atent brodat literar” (Ștefan Borbély). În cazul scrierilor sale din acest volum vorbim despre alternanța dintre un realism frust și un fantastic discret, bine dirijat în ansamblul contextului scriptural.