Eminescu și rugăciunea

S-a spus pe drept cuvânt că Rugăciunea reprezintă primul pas prin are omul își înalță inima și sufletul către Dumnezeu.  Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului spunea că Rugăciunea e modul  nostru de a sta de vorbă cu Dumnezeu. Atunci când vorbim de Rugăciune gândul ne duce la îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos: ,,Tu însă când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău Care vede în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție.” (Matei 6,6). Tot Domnul Iisus Hristos ne îndeamnă să fim stăruitori în Rugăciunile noastre: ,,Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide...; (Matei 7,7). Mântuitorul Iisus Hristos conchide în privința Rugăciunii: ,,Toate câte veți cere rugându-vă cu credință, veți primi” (Matei 21,22). Este bine știut că anul 2022 este dedicat Rugăciunii în cuprinsul Patriarhiei Române.  În aceste zile când îl sărbătorim pe marele nostru poet national, Mihai Eminescu, ne plecăm inimile și sufletele la Rugăciune, înălțând un imn de recunoștință Părintelui Ceresc  pentru marele dar făcut poporului român prin Mihai Eminescu, care este „expresia integrală a națiunii române”, cum spunea Nicolae Iorga, sau „românul absolut”, cum afirma Petre Țuțea, pentru care Eminescu mai este și  „sumă lirică de mari voievozi”.

Deși unii încearcă să-l arunce pe Mihai Eminescu în brațele ateismului, marele poet  nu a uitat nicio clipă că ființa neamului românesc a fost plămădită din fibra creștinismului răsăritean și că Biserica i-a fost mamă adevărată. Nichifor Crainic  se întreba: „A fost Eminescu credincios sau necredincios? Iată o întrebare la care oricine poate pregeta să dea un răspuns categoric. Dacă în opera lui am găsi numai urmele lui Schopenhauer, care trec brutal peste crinul credinţei, strivindu-l, am putea spune cu durere că cel mai mare poet român a fost un necredincios. Dar dacă ne-am referi la cele câteva inspiraţii de natură creştină, am afirma cu bucurie că avem a face cu un aderent la credinţa strămoşească”.

  În lirica lui Eminescu  întrebările metafizice își au rostul lor întrucât poetul se inspiră din religiozitatea poporului  în mijlocul căruia își duce viața și își asumă experiența acestuia și în ce privește duhul rugăciunii.  Nichifor Crainic scria că viziunea cosmogonică a lui Eminescu nu era filosofică, ci religioasă sau mitologică. Criticul și istoricul literar Tudor Nedelcea, unul dintre cei mai avizați hermeneuți contemporani  ai operei marelui poet, constata că izvorul cugetărilor lui Eminescu despre Rugăciune se datorează unui fond solid de simțire și trăire religioasă.  Tudor Nedelcea afirma: „Acumulând și preluând critic întreaga problematică religioasă, el și-a format o dogmatică personală – chiar dacă nu și-a compus-o întru-un sistem bine conturat – despre: creația divină (Cosmologia), Dumnezeu (Teologia), Iisus Hristos (Hristologia), Fecioara Maria (Mariologia), Îngeri (Anghelologia), demoni (Demonologia),  moarte. Era atât de informat și inițiat asupra creștinismului sau a altor religii, încât i-a surprins chiar pe unii clerici. Argumentația teologico-filosofică din însemnările aflate în manuscrisele sale o regăsim în marea sa creație poetică. În  << Memento mori>>, această panoramă a deșertăciunilor, teoretizată înaintea sa de Miron Costin și Dimitrie Cantemir, Divinitatea se face prezentă, situată întotdeauna deasupra efemerității oricărui conducător; oricât de mare ar fi fost el pe Pământ, cum este cel al Babilonului (<<Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu să fie ?/ Ar fi fost Dumnezeu însuși, dacă-dară nu murea>>) Cititorul este plimbat prin Locurile Sfinte, prin vechiul Ierusalim, unde pot fi văzute personajele biblice –David, Solomon- poetul rege care << cânta   pe Împăratul în halamidă de lumină>>, prin Grecia (cu << templele    multicoloane >> arătate << zeilor din ceruri>>), prin Roma antică spre a poposi pentru mai multă vreme în Dacia, atât de dragă Poetului”.  (Cf. Pr Ioniță Apostolache, Eminescu și  rugăciunea sufletului însetat, Lumina de Duminică, București,  nr. 13 (844), anul XVIII, 3 aprilie, 2022, p. 7).  

În lirica sa Eminescu se referă la Persoana Mântuitorului Hristos în care poetul vede pe Mesia cel profețit de prooroci, Dumnezeu și Om, Cel care prin Jertfa și Învierea Sa le dăruiește oamenilor Viața și lumina, așa cum reiese din poezia Înviere.  Prin poezia Rugăciune, închinată Fecioarei Maria, Eminescu își identifică strigătul cu cei bântuiți de soartă care străbat valurile vieții avându-l la cârma corăbiei lor pe Hristos Mântuitorul și pe Sfânta Sa Maică: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te/ Înalță-ne ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie/ Fii scut de întărire/ Și zid de mântuire/ (...) Rugămu-ne – ndurărilor/ Luceafărului mărilor/ Ascultă-a noastre plângeri/ Regină peste îngeri/... ”. Tot Maicii Domnului se roagă poetul într-o altă poezie rămasă ca un adevărat Psalm: „Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința/ Și reapari din ceriul tău de stele/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie/” (Răsai asupra mea).

Mihai Eminescu prin poeziile sale închinate Mântuitorului Iisus Hristos și Fecioarei Maria nu face altceva decât să se arate legat afectiv de poporul român cu a cărui credință strămoșească se identifică. La rândul lui neamul românesc are datoria de a înălța o Rugăciune către Cer, către Maica Domnului,  pentru ca sufletul său  să-și găsească liniștea și pacea în lăcașurile Părintelui Ceresc.

                                             Preot Ion Alexandru Mizgan