Elena M. Cîmpan: „Pe bază de lectură”, Ed. Nico, Tg. Mureş, 2010

Adevăratul scriitor este nu doar un producător de cultură, ci şi un receptor în actul cultural al breslei sale.. Făureşte creaţiile sale ca un uvrier şi trebuie să aibă conştienţa momentului cultural ca pe o datorie morală şi ca un reper al sinelui artistic în acelaşi timp. Autarhia bacoviano-proustiană a artistului, nu mai este productivă azi. Domnia sa crede -în prefaţa „Argument”- că „toţi scriitorii ar trebui să dea interviuri, să exprime idei cât mai sunt în viaţă, să nu piardă nicio ocazie de a vorbi despre ei în paralel cu scrierea operei.” Asemenea deziderate le împlineşte cu prisosinţă concitadina noastră, distinsa dnă. profesor Elena M. Cîmpan, de la Colegiul Naţional ”Liviu Rebreanu” din Bistriţa, scriitoare, publicist şi comentator de presă, preşedinte a Societăţii Scriitorilor Bistriţeni. Dacă Liviu Rebreanu ar fi urmat acest precept,urmat azi de mulţi, desigur că n-ar mai fi avut nemulţunuri atât de mari vizavi de felul în care (totuşi critici mari) i-au interpretat operele majore.

De la volumul dintâi, „Dilem(n)e”, 2001, pe când ne era inspector şcolar dascălilor de limbă naţională şi până azi, la al zecelea volum, drumul parcurs de dna. Elena Câmpan este al unor ascendenţe calitative neîncetate, spre piscuri de poem şi micropoem, proză scurtă, traduceri din limba germană şi iată, critică literară, ca o nouă ipostază. Reflectând la parcursul liric, al domniei sale, e greu să nu remarcăm (au făcut-o şi alţii), că plăcerea apolinicului stă adesea într-un joc de vocabule, nicidecum străin altor creatori mari, de ar fi să amitim doar pe Tudor Arghezi. Altora, cuvântul le este dăltuire în „piatra” graiului (C.Negruzzi, Gala Galaction sau Gh. Mizgan la noi în urbe, din cei abia sosiţi în „Armaghedonul” scrisului), altora foşnet mătăsos de valuri (Magda Isanos, Elena Farago, dna. Jeniţa Naidin) sau joc de încifrări şi curgeri ale cuvântului spre azimuturile existenţei, în neobişnuite forme, cum e cazul dnei. profesor Elena M. Câmpan, navigând pe o linie literară barbiano-hurmuzo-nichitastănesciană. Să părăsim însă scânteierea de sirenă a stihului…

Volumul de faţă cuprinde o receptare critică a 28 de autori, cei mai mulţi dintr-un mediu cultural tangibil nouă tuturor: Gr. Avram,Dorel Cosma, Victor Ştir, Icu Crăciun, C. Cotuţiu, M.Cuc, David Dorian,Emil Dreptate, M.Maximinian, Andrei Moldovan,Dumitru Muneanu,Oana Moraru, Al.Uiuiu… Se însumează între coperte exercitarea actului de evaluare critică risipit prin publicaţii felurite, ca nişte succedante ale feluritelor apariţii editoriale, mărturisind cu francheţe: „Am mizat pe faptul….că-i cunosc pe scriitori, am auzit de ei, că am primit cărţile lor proaspete, cu autograf…”/ „A scrie despre cărţile lor e un fel de „mulţumesc” al meu.” Şi totuşi -meritoriu- aceste condiţionări nu-i sunt povară în aprecierea onestă, profesională, a celorlalţi străjeri de pe meterezele scrisului.

Cititorul va întoarce cu plăcere şi interes paginile recentei apariţii a dnei, E.M.Cîmpan, prin interesul pe care-l suscită în sesizarea piscurilor valorice ale unei cărţi, ca şi prin exprimarea impresionistă în cel mai bun sens al cuvîntului ori prin capacitatea de asociere ideatică. Scriind despre cărţile de călătorie de pildă (Dorel Cosma), remarcă: „Avem exemple de scriitori care şi-au prefăcut din cărţi biletele de călătorie: Panait Istrati, V. Alecsandri, Dinicu Golescu, Ilie Rad…”

Exprimarea critică sagace, face din lector un prieten, căruia i se confesează sau îi adresează interogaţiile, cum este cazul comentării –de pildă- a volumului „Pompa de iluzii” a lui C. Cotuţiu: „O întrebare stăruie: a cui este pompa şi ale cui sunt iluziile? Au comentatorii pe marginea cărţilor noastre rolul de a întreţine de multe ori iluzii? Sau autorul oferă o cale de salvare din anonimat pentru el şi pentru colegii de pagină?” Oricum, pentru distinsa autoare, „ghilotina literară” n-a fost inventată, chiar dacă uneori aducerea ei în „piaţă” s-ar fi vădit trebuitoare. Condescenţa, delicateţea, dar şi claritatea opiniilor sunt stări funciare. Comentând „Peşti şi paraşute”- opul măiereanului Icu Crăciun, nu se poate să nu fim tulburaţi de „oaza de linişte” pe care nordicul condeier o recreează. Proxeneţii „piranha” distrug destinele unor lujeri de fete amăgite, înşelate, batjocorite, maculate prin spanii şi italii cu promisiuni şi traficate barbar ca ultima marfă. Dacă nu se despică planeta, dacă nu se prăbuşesc constelaţiile sufletului nostru, dacă nu scuipă în revoltă măcar vulcanii, ce rost mai are scrisul? Liniştea neutrală a naratarului ne uimeşte. Cu astfel de subiecte se poate lua şi Nobelul dacă o relatăm cum merită, cum este trăită…Problematic e şi titlul, dar în fine…

Aprecierea actanţilor condeieri se face cu remarcabilă precizie, „laparoscopică”-cum subliniază cineva- dar nu fără soliditatea imbatabilă a argumentării, după ce s-a exercitat o decantare a operei în discuţie (cum mărturiseşte în cazul operelor Melaniei Cuc). Alteori aceasta nu este necesară, fiindcă lacrimile spun ce vifor tulbură marea: „Am plâns. Şi nu numai eu…” -scrie autoarea, rememorând lansarea cărţii „Chip de înger” a lui Menuţ Maximinian

Din motive editoriale, cuvântul îşi încetează fortuit fulguirea, fericind pe cititorul care va avea la sine aceste pagini ale dnei. prof. Elena M. Câmpan, prin care va simţi că oamenii noţtri de cultură îi sunt extrem de aproape, că e păcat să eludeze iubirea pe care ei o revarsă cu supremă generozitate asupra noastră, a cititorilor.