Despre papagali şi centimetri

Pentru omul simplu, lipsit de educaţie democratică (sau care e lăsat intenţionat să plutească într-o confuzie ridicolă despre democraţie), omul politic e măsurat în funcţie de cât şi cum apare la televizor, radio sau în presa scrisă. Or, la noi ”, omul simplu” (uneori, chiar dacă are un carton numit ”diplomă”) e uşor de diagnosticat prin faimosul slogan al anului 1990: ”Noi muncim, nu gândim!”

Din această perspectivă, demnitarul şi formatorul de opinie au un avantaj enorm prin ceea ce (imbecil) se numeşte IMAGINE. Cinicii aşa şi măsoară credibilitatea ”şefului”: Important e nu ce spune X, ci de câte ori apare în văzul lumii.

Prin urmare, ”de câte ori” şi nu ”cum” sau ”ce” spune insul.

Pentru maidan, e mai şic că X e afemeiat. ”Mişto bărbatu!” Ce spune? Nu contează, dacă e aşa gagiu. Dacă mahărul are plăcerea crâşmei în văzul lumii, e de bine! E de-ai noştri! Şi cu cât mahări de genul acesta apar pe micul ecran mai des, în ipostaze nonconvenţionale, cu atât mai mult ei plac. Şi de aici până la actul democratic al votului electoral nu e decât un centimetru. Program politic? Hait! E treaba altora. A zis X cum că…? Nu contează, că uite ce fain arată cu clopu ăla pe chelie . Sau: Uite ce geamparale ştie ţopăi ţoapa aia cu ţâţe blonde! Hai la vot!

Dar povestea cu imaginea poate avea şi un revers. E adevărat, nu prea sesizat de ”omul simplu”.

Sunt câteva posturi tv – de largă audienţă - care (în complicitate sau nu, din interese greu de priceput pentru…omul de rând) aduc în prim-planul unor emisiuni, difuzate la ore de vârf, oameni politici (de circumstanţial) mare importanţă, care, prin prezenţă şi opinii, involuntar (ca să nu spun din prostie), discreditează ideea de partid, de guvern, de preşedinţie. Construiesc şi ei o imagine: aceea a demnitarului papagal, a demnitarului marionetă. Rostesc mereu aceleaşi enunţuri, care (desigur) nu spun nimic, au intervenţii care provoacă râsul sau sila, papagalizează aceleaşi sintagme, specifice noului limbaj de lemn.

Nu ştiu dacă această discreditare a bietului nătâng politic e programatică ori nu, dar imaginea acestei categorii politice (penibile) e pregnantă. Şi tristă. De la Caragiale încoace politicianul român e incredibil de perseverent în nuanţarea posturii de papagal. Care, în continuare, place, asta e! De aceea ne-am construit o istorie contemporană la dimensiuni de centimetri. Părerea mea.