Despre „obsedantul deceniu” și istoria care nu trebuie uitată

Prezentarea noului număr al revistei, unice în felul ei, și în simfonia revistelor vremii actuale, „Arhivele Bistriței”, pe tema „Obsedantul deceniu în județul Bistrița- Năsăud”

     Revista „Arhivele Bistriței”, Anul VIII, Fascicula 2 ( 22 ), avându-l coordonator pe Mircea Gelu Buta și referenți științifici, pe Adrian Onofreiu și Lucian Vaida, apărută la Editura „Presa Universitară Clujeană”, 2023, ( ne ) sensibilizează cu aspecte referitoare la sumbrul deceniu, așa-numit „obsedant”, mai ales în literatură, cu câteva exemple de încercate destine, frânte, din cauza terorii exercitate asupra vieții personale sau/și profesionale, contribuind la adevărate rupturi, prăpastie greu de trecut, de uitat, de iertat. Câteva figuri de intelectuali au fost desprinse din istoria județului Bistrița- Năsăud, cu specificul, pe cât de vitregit, pe atât de unanim apreciat, în timp.

     Revista cuprinde eseul din deschidere, semnat de către Mircea Gelu Buta, „Istoria se învață cu anii”, titlu considerat drept principiu „cu adiere de aforism”, și patru studii, despre tot atâtea personaje, devenite istorice, prin comportamentul lor de rezistență în fața opresiunilor momentului. Despre Ioan Partene, prefect al județului Bistrița- Năsăud, scrie prozatorul și publicistul Icu Crăciun; despre Petru Rusu, învățător, mai întâi în Rebra, apoi în Dipșa, scrie fiul său, profesor, Viorel Rus; lui Leonida Pop îi scrie povestea destinului său însuși coordonatorul revistei, prof. univ. dr. Mircea Gelu Buta, iar despre un alt învățător, de data aceasta din Ciceu- Poieni, rândurile îi aparțin scriitorului și jurnalistului, Victor Știr.

      La o primă privire, se poate observa că fiecare dintre autorii textelor manifestă o afinitate față de subiectele prezentate, fie ideologică, fie de familie sau legat de un spațiu anumit. Dacă adăugăm și bogăția de fotografii de familie, de colecție, care amintesc de o epocă în alb-negru, de costumație, de un decor de care ne-am îndepărtat, atunci obținem o imagine „în sepia” a unei lumi precise, ca un ceasornic, a unui moment mai delicat din istorie, când lucrurile au fost subordonate unor imperative, de genul forțării la înscriere, în colectiv, de urmărire, cu informatori, de îngrădire de libertăți.

     Din portretul lui Ioan Partene, născut la Maieru, aflăm că acesta a fost profesor de germană și latină, a predat și a fost director la Liceul „Alexandru Odobescu”, astăzi, Colegiul Național „Liviu Rebreanu”, a îndeplinit funcția de președinte al PNL din județul Bistrița- Năsăud, de senator, de prefect al județului Bistrița- Năsăud, vicepreședinte al ASTRA, despărțământul Bistrița, monarhist convins, care scria articole  la „Gazeta Bistriții” și  în „Săptămâna” ( periodic bistrițean ). A fost arestat pentru convingerile sale, împotriva regimului de atunci, a decedat în închisoare. Una dintre fiicele sale, Ana- Maria, i-a înmânat lui Icu Crăciun manuscrisul unui studiu scris de către Ioan Partene, despre Anton Pann, studiu care a și fost, de altfel, publicat în anul 2022. Un destin frânt, trist pentru urmași, care nu știu nici până astăzi unde îi este mormântul. A trăit 64 de ani.

     Viorel Rus realizează un profil din cuvinte și mărturii ale tatălui său, pe care îl prezintă obiectiv, dar și subiectiv, totuși, realist, pe baza documentelor și a povestirilor, transmise în mod direct. Petru Rusu se naște tot la Maieru ( Maior, de altădată ), devine învățător, după absolvirea Școlii Normale din Năsăud, repartizat la Rebra. Și el are activitate culturală bogată, implicându-se în viața satului și a școlii. Prin anii 1940, odată cu măsuri pentru deznaționalizare și impunerea limbii maghiare în școli, la Școala din Rebra au fost trimiși învățători maghiari. În scurt timp, Petru Rusu a rămas singur. O altă viață zbuciumată, „plină de urcușuri și coborâșuri”. A fost declarat „chiabur”, deportat la Debrețin, închis și supus unui regim de teroare, după cum scrie într-o autobiografie. Când în 1942 izbucnește o foamete, Petru Rusu, învățătorul, se deplasează la Consulatul român din Cluj, pentru a cere ajutor, în condițiile în care oamenii din sat mâncau mămăligă și turte din coji de copac, gest care i-a atras persecuție și teroare din partea autorităților hortiste. A fost mutat, de la Rebra la Dipșa, fiind considerat „om periculos regimului”, și i s-au confiscat bunurile.

      Afinitatea fiului față de tată se manifestă la nivelului textului prin unele pasaje încărcate de sensibilitate, specifică relațiilor de familie: „când mai era în viață, tata ne-a povestit între altele”: „pe lângă excluderea din învățământ, învățătorul chiabur Rusu Petru a fost trimis în judecată pentru că a comentat politic și nu a predat în totalitate la baza de recepție cota de porumb de 646 de kg, cu care fusese impus”. Impresionantă este relatarea în care tatăl a fost luat de acasă: „într-o noapte din iunie 1950, pe care aveam să o țin minte cât voi trăi.” A trăit 83 de ani, fiind înmormântat în 1993, la Rebra.

     Figura lui Leonida Pop, evocată de către Mircea Gelu Buta, se desprinde din cadrul mai larg, social și politic, al alegerilor din 1946. Originar din Poiana Ilvei, Leonida Pop este unul dintre nepoții lui Iuliu Maniu. Tacticile de intimidare  și abuzurile electorale împotriva partidelor istorice au schimbat rezultatul alegerilor, în defavoarea PNȚ și cu victoria BPD ( Blocul Partidelor Democrate ). De îndată ce Leonida Pop a fost ales deputat de Năsăud pe listele PNȚ – Maniu, în drum spre București, a aflat despre ordinul de arestare pe numele său. Denunțat că ar ascunde arme sub dușumea, la percheziție nu s-au găsit decât ziare și reviste, „Dreptatea”, „Tribuna”, „Patria”. I-a fost ridicată imunitatea parlamentară și apoi condamnat. Pentru a nu fi arestat, s-a refugiat în munți, perioadă pe care o descrie într-un jurnal, intitulat „Din însemnările unui pribeag”. În cele din urmă, a fost condamnat repetat, dar, din cauza problemelor de sănătate, a fost eliberat. S-a stabilit la Năsăud, unde, ca să se întrețină, a lucrat ca funcționar la Trustul lemnului, Vatra Dornei.

     Victor Știr aduce, în revistă, un frumos omagiu învățătorului din satul natal, Ciceu- Poieni, Iacob Mizgan, născut în Dumbrăvița, și el condamnat pentru că nu a convins-o pe soacra lui, declarată „chiabur” ( un substantiv fără variantă feminină ), să predea cota la stat. Cu un regim lexical bogat în expresii, precum „păpuși sovietice” sau „trâmbițe ale propagandei”, „sarabanda” abuzurilor, textul lui Victor Știr prezintă un alt destin oropsit, vitregit, „Luat din nou „în lucru” de organele statului, prin Decizia nr. 26/ 1956 a Secției de Învățământ a Regiunii Cluj, învățătorul Iacob Mizgan a fost scos din sistemul educativ timp de 2 ani școlari. (... ) Reprimit în școală în anul 1958, prin mărinimia partidului unic ( o ușoară undă de ironie, n.n. ), a fost repartizat, în bătaie de joc, la unitatea școlară din cătunul Purcărete, comuna Negrilești, la câțiva kilometri de Ciceu- Poieni, peste dealuri, deplasarea fiindu-i îngreunată învățătorului Mizgan de o infirmitate din naștere la piciorul drept.” În realizarea portretului, Victor Știr se folosește de comparația învățătorului din sat cu Domnul Trandafir, al lui Sadoveanu, prin hărnicie, prin sfaturile oferite sătenilor, „un suflet deschis, pozitiv, care se bucura de binele aproapelui.” A trăit 92 de ani, până în 1998.

     Cele patru figuri, sculptate în piatra revistei „Arhivele Bistriței”, atât de dure și atât de corect conturate, cu un condei experimentat și priceput, potrivit unei astfel de munci, atât de cercetare, cât și de relatare, cu persuasiune, Ioan Partene, Petru Rusu, Leonida Pop și Iacob Mizgan, sunt doar câteva exemple de oameni care au suferit în timpul acelui „obsedant deceniu”, ca urmare a unor opresiuni drastice asupra convingerilor, de cele mai multe ori politice, împotriva guvernării, din partea unor conducători care, în parte, erau sub nivelul lor intelectual. Cu siguranță, nu sunt singurele exemple, modele, pentru ce a însemnat suferința de acest fel, în numele principiilor, al demnității, al neatârnării.

     Se folosește, uneori, sintagma „final deschis”. Pentru opere, pentru povestiri, ca un mod modern de a încheia un volum. În cazul acestei reviste, alcătuită din dosare de existență, nu finalul este deschis, ci începutul. Început care îi aparține lui Mircea Gelu Buta, în „Istoria se învață cu anii”. Revenim, pentru că atrage atenția asupra unor lucruri prea ușor trecute cu vederea. Dintre acestea, două sunt în măsură să ne rețină atenția și să ne facă să fim mai atenți atunci când primim o informație. Primul se referă la faptul că deschiderea din anii 60, atribuită exclusiv lui Nicolae Ceaușescu, a fost de fapt începută de către Gheorghe Gheorghiu – Dej, iar al doilea vizează numele Partidului Comunist Român, folosit cu referire la anul 1956, când corect este Partidul Muncitoresc Român. Aceste diferențe, nuanțe atât de importante, sunt extrase din presă, din emisiuni, ceea ce-l face pe scriitor, spirit treaz și receptiv, să facă diferența dintre gazetar și istoriograf, în favoarea celui din urmă. Acest prim text al cărții, radiografie de idei, a iscat gândul de „început deschis”, cu atât mai mult cu cât recomandă o lectură, Lavinia Betea, „Ceaușescu și epoca sa”, care alungă expresia „cei 50 de ani de comunism”, vehiculată și difuzată, înlocuind-o cu cei 40, „în jur de 42”, dar adevărați.

     Coperta revistei conține „Închisoarea Sighet”, ca o imagine reprezentativă pentru multe suferințe, un simbol al tăcerii, al îndurării, sub un cer uneori senin, de gânduri, de idei.

     Prin numărul recent, după 8 ani de apariție, revista „Arhivele Bistriței” dovedește că sunt multe aspecte de scos în lumină și de acum înainte, pe baza documentelor, a mărturiilor, și cu ajutorul specialiștilor care să interpreteze datele, cu bună credință.