În decembrie mor brazii

Bradul – copacul nobil al munţilor noştri, cu care Dumnezeu, de la întemeierea stihiilor şi-a împodobit ca pe nealţii… Drept stă el în vârfurile înalte ale munţilor, ori pe margini de ameţitoare prăpăstii, unde pe după stânci bătrâne îşi încovoie rădăcinile, se ţine de ele strâns cu dârzenie, cu disperare chiar şi rezistă astfel vijeliilor nebune ale văzduhurilor..

Voievod al măreţiei, al liniştii şi al singurătăţii, patriarh între patriarhi, columnă sacră a setei noastre de înălţime, harpă cu mii de corzi prin care simfoniile păgâne ale văzduhului îşi cern disperarea…

Unic în măreţie şi sfinţenie, măreţ în linişte şi furtună, în ninsori, ca şi în arşiţa verilor şi în asprele geruri ale iernilor…

Simbol al demnităţii şi al verticalităţii de la care noi, oamenii, mult am putea învăţa – şi nu învăţăm…

Peste Munţii Maimarele, mai înalt decât înaltul, mai drept decât dreptatea, mai sfânt decât sfinţenia…

Copac al sufletului nostru pe care, din decembrie în decembrie, ne-am făcut un obicei de a-l masacra fără milă, în faţa căruia ar trebui, mai degrabă, a ne închina cu evlavie, iar noi, păgâni până în măduva oaselor, nu o facem…

În decembre mor brazii… E o sărbătoare care pentru mine nu mai e demult o sărbătoare, care pe mine nu mă mai bucură, o tradiţie care, prin efectele ei negative, a devenit păgubitoare şi la are, cu toată părerea de rău, ar trebui să renunţăm…

Brazii munţilor noştri mor în floarea vârstei, an de an, cu miile, cu sutele de mii, securea pierzaniei trece prin ei cu vinovată inconştienţă. Şi asta pentru o – nu de acum doar – efemeră plăcere… Tăiem bradul, îl ducem în casele noastre ca, după câteva zile să-l scoatem din odăile noastre ca pe ceva ce nu ne mai trebuie, ne încurcă, îl aruncăm la gunoi ca pe o zdreanţă. Bietul zeu, despuiat, vai de toată sacra lui măreţie.

Voievod încetinatu’

Brad în munţi, ne-ncovoiatu’

În din vechi nalte preluce

Voievod încetinatu’

Ani o mie-n spate duce

Paznic viu singurătăţii

Nu îi tremură-mprejurul

Decât ’nalt rotindu-şi zborul

Doar Măria Sa vulturul…

Ci el drept stă sub hlamida-i

Cu argint viu argintată

Către el îmi plec eu fruntea

Şi îngân în sine-mi: Tată…

Teofil Răchiteanu