Dan Puric, Omul liber

Cea mai recentă carte a maestrului Dan Puric intitulată „Omul liber”, apărută în anul 2020, este dedicată memoriei unui prieten drag al autorului, respectiv profesorului Gheorghe (Ghiță) Ceaușu, o personalitate marcantă a culturii române, pe care autorul o așează pe scara ierarhică a valorilor culturale românești alături de Lucian Blaga, Constantin Brâncuși și Constantin Noica. Cunoscutul patriot român Nicolae Bălcescu afirma că nu poate exista fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, și că noi, românii, nu vom putea fi puternici până când nu ne vom uni cu toții. Părintele Valerian Pâslaru, fostul actor Dragoș Pâslaru, care a urmat calea monahală,  amintea în una din predicile sale un cuvânt al părintelui Ghelasie de la Frăsinei, în care acesta spunea că „Libertatea are chipul lui Hristos”.  Libertatea noastră nu este un dat al politicii, ci este un dar oferit nouă de către Dumnezeu, de aceea nimeni nu ne poate lua libertatea decât în mod abuziv.  „Destinul” a făcut ca această lucrare a lui Dan Puric să vadă lumina tiparului într-o vreme în care libertatea omului a fost îngrădită în mod deliberat la nivel global. Timpul ne-a dovedit că Omenirea a fost supusă unui exercițiu de înrobire, de întoarcere în epoca sclavagismului, în numele unei dictaturi care a avut în centru „știința medicală” și pe cei care guvernează la nivel global profiturile de miliarde și miliarde de dolari și euro.  Tot „destinul” face ca la momentul redactării acestei recenzii mahării olimpiadei vacciniste din România să facă pelerinaje la DNA pentru a justifica tunul de un miliard de euro aruncat pe zeci de milioane de vaccinuri inutile. Întreb retoric: câte spitale puteam face în România cu un miliard de euro?  Poate ne spun, totuși, progresiștii de la DIGI FM , Mândruța națională, cetepiștii de Dâmbovița și ghermanii de Bonțida - Cluj sau papagalii de la Europa FM, cu Vlad Petreanu în frunte.

 Dan Puric prin luările sale de poziție a atras atenția că sub „masca” impusă  cu forța se aflau suflete strivite, speriate, marcate de îndoială, de frică, de temere.  Dan Puric arată că ceea ce s-a lansat, dincolo de periculozitatea virusului în sine, era vorba despre o frică subterană, o angoasă și o depresie. Acest context al suprimării libertății în pandemie ne face să înțelegem mult mai bine mesajul cărții lui Dan Puric.  Autorul consideră că trebuie să fim cu fața spre Dumnezeul care ne-a dăruit Libertatea și nu cu fața spre cei care L-au crucificat!  De asemenea, Dan Puric consideră că trebuie să stăm liberi, cu fața spre Cel ce S-a răstignit pentru libertatea noastră și nu spre cei ce L-au răstignit, întru înrobirea noastră! Numai așa, consideră marele actor, vom simți aerul curat și sfânt al adevăratei libertăți. Numai așa vom simți lumina minunii de a fi om și bucuria de a fi român în inimile noastre.

În primul capitol al cărții autorul  grupează câteva texte în care prezintă „câteva libertăți” pe care le-a mai găsit în cotidianul românesc: libertatea tradiției, libertatea credinței, libertatea justiției, libertatea amintirilor frumoase, libertatea discernământului, libertatea de a nu fi ignorant, libertatea bunului simț, libertatea nearestată a dragostei, libertatea de a fi disperat, libertatea milei, libertatea gândirii libere, libertatea nădejdii ș.a.m.d. Toate acestea Dan Puric le regăsește în comportamentul oamenilor simpli din popor și a celor educați într-o perioadă în care bunul simț și cultura făceau parte din marea masa a poporului de rând. În același timp autorul deplânge comportamentul jalnic al unor tineri formați pe calapodul ecranului de telefon și pe virilitatea inculturii, cum a fost cazul unui june taximetrist care nu știa unde este Muzeul Național de Artă, fostul Palat Regal,  sau Ateneul Român. Dan Puric își mărturisește și durerea sufletească atunci când constată că oamenii din ziua de astăzi nu mai sunt dornici să cunoască adevărul legat de neamul românesc, ci se simt atrași doar de mrejele realității imunde. Speranță încă mai există, așa cum reiese din dialogul redat de autor, care fusese purtat în curtea unei mănăstiri de un  mare duhovnic cu un credincios, care se arătase foarte revoltat de faptul că există atât de multă ură între oameni, ură și diversiune la adresa Bisericii. „Or să se-ntoarcă!”, a rămas certitudinea bătrânului de Pateric. Rugăciunile părinților pentru copiii lor îi va aduce din nou pe calea Adevărului.

În cel de-al doilea capitol intitulat „Libertatea mamei”, desprindem chipul feminin al mamei autorului evocat cu multă tandrețe și melancolie, cu o oarecare durere în suflet, pentru suferințele îndurate în ultimile luni de viață, înainte de a se stinge pe patul unui spital. Așa cum a făcut și cu alte ocazii, Dan Puric evocă cu multă sensibilitate sufletească gingășia mamei și a nobleței sufletești a acesteia.   Următorul capitol, al III-lea, este dedicat Basarabiei, acelui pământ românesc  nevinovat, veșnic crucificat de vitregiile istoriei, care mocnește de „nestinse suferințe”, privind către Mama lui suferindă: România! Asemenea lui Eminescu, actorul Dan Puric deplânge soarta Basarabiei, înstrăinată de Patria mamă. În cel de-al IV-lea capitol al cărții Dan Puric scrie despre  tăcutele suferințe ale omului liber, ale omului care deplânge superficialitatea și ignoranța contemporanilor, care nu mai au simțul dragostei de neam, a neamului care a străbătut istoria precum o ploaie măruntă, mocănească, care își ține ritmul cu aceiași intensitate. Așa vede autorul poporul român mergând în lume, cu pași mărunți, nespectaculoși, precum picăturile unei ploi mocănești insesizabile și dese, într-un fel de tacită solidaritate cu veșnicia, într-o ordine cu aceasta, care îți dă sentimentul unei permanente continuități a ritmului sacru al neamului românesc.  Dan Puric arată că neamul românesc a străbătut timpul istoriei cu „biruințe tăcute neștiute, crescute din rana atâtor înfrângeri”. Dan Puric conchide în această privință că: <<Timpul românului de azi,  cangrenat de insipide, vulgare și traumatizante „actualități” nu poate sta alături de mai-tot-timpul țăranului român îngenuncheat ca o neștiută și neîntreruptă rugă veșniciei>>.  Tot în acest capitol autorul deplânge „munții” de indiferență și apatie, care s-au ridicat mai nou între români, munți de o nefirească și necreștinească ură. Dan Puric deplânge războiul „româno-român”, această sinistră apocalipsă a vremurilor noastre, care i-a făcut pe mulți români să se-ndrepte, rătăciți de bezna acestui veac, spre meleaguri străine ispititoare, dar lipsite de dor… Prin glasul bătrânului urcat într-un autobuz plin cu oameni, autorul își asumă drama ființială a neamului românesc din ultimii zeci de ani. Bătrânul pasager îngână într-un dialog cu un partener invizibil următoarele: „Cum este posibil ca o țară cu atâtea calități să dispară sub ochii noștri, să se năruie cu totul și noi să nu facem nimic?! … Pentru ce au murit eroii noștri în războaie?... Pentru ce s-au sacrificat martirii noștri în pușcării?... Pentru ce?...Îmi puteți oare răspunde la această întrebare?... Pentru România asta mutilată de astăzi?  Pentru rana asta care nu se mai închide nicicând și care-i țara noastră?...Pentru asta s-au jertfit atâția?...”  Sigur că la aceste întrebări ale „Bătrânului” privitoare la destinul veșnic al neamului, autorul surprinde și  prăpastia de netrecut dintre acesta și generația nouă, cu ființa adormită, dezrădăcinată din destinul neamului, care este preocupată doar de lucruri derizorii din actualitatea imbecilă a lumii cotidiene ultratehnicizate.

Capitolele finale ale cărții, al V-lea și al VI-lea, iau în dezbatere Libertatea mărturisirii, Libertatea de a te întoarce la tine însuți, Libertatea de a nu te speria de „zgomotul” lumii, Libertatea de a-ți păsa de suferința propriului popor ș.a.m.d.  Capitolul al cincilea intitulat „Libertatea mărturisirii”, redă interviul acordat de Dan Puric lui George Grigoriu, în anul Centenarului  Marii Uniri, în pragul Sărbătorilor Nașterii Domnului, a Anului Nou și a Bobotezei. Fiind Ajunul Sărbătorilor de iarnă, dialogul a plecat de la „Colindul românesc”, care pentru Dan Puric reprezintă „CERUL sufletesc  al  românului”: <<Căci ce este, în fond, colindul, dacă nu mărturisirea unei esențe sufletești, marcată de la un cap la altul de acea lumină și puritate, a unei sfinte INOCENȚE, ce a traversat nestânjenită, în mod miraculous, timpul nefast și  „teroarea istoriei”, dând la iveală, mereu neîntinată, nota dominantă a sufletului românesc: creștinismul!>>.  Și în acest interviu marele actor atrage atenția asupra existenței a două Românii, prima axată pe valorile creștine, care vin din străfunduri, din adânc de istorie, și cea de-a doua,  „romînia” stupidă, infatuată, fără memorie, anafectivă și degenerată, „romînia” progresului cu orice preț, aruncată în lada de gunoi a istoriei de cei ce au condus cinic și iresponsabil destinele acestei țări în ultimii zeci de ani. În fața acestor degenerări ale progresiștilor atei se strecoară spre veșnicie în mod tacit și dureros sufletul necorupt al acestui neam, dornic de Colindul străbun, pentru care fiii neamului românesc se întorc de Sărbători în vatra neamului românesc. Dan Puric conchide în această privință afirmând următoarele: <<Colindul este unul din ecourile veșnice ale acestui sublim act. Și tocmai de aceea, în zgomotul infernal al lumii contemporane ce-nconjoară fără milă, din toate părțile, colindul este acea intangibilă, repet, constantă românească, pe care ascultându-o, te „restaurezi”, îți revii, întorcându-te la MATCĂ! Și atâta timp cât mai putem vibra sufletește, ascultând un colind, avem toate șansele recăpătării IMUNITĂȚII noastre creștine, într-o lume ca a noastră de azi, infestată la fiecare pas de incurabili viruși sufletești! Nu reamintirea unei lumi apuse îți dă forța aceasta, ci pomenirea viului nestins din ea, care-ți străbate ființa în fracțiuni de secundă, făcându-te parcă să preguști aici și acum fiorul VEȘNICIEI!>> (pp. 161-162).  Tot în cadrul interviului acordat lui George Grigoriu, Dan Puric remarcă inteligența firească a omului din popor, a bătrânei care se întorcea acasă de Sărbători pentru că acolo peste mări și țări nu au tradiții, a șoferului de taxi, care face o mărturisire ce depășește maximele celor mai mari filosofi ai omenirii, și anume că: „Cea mai mare viteză, azi, este cea a DEGRADĂRII UMANE!”.  Și cu această ocazie marele actor și regizor vorbește de lipsa nevoii de demnitate în societatea contemporană, vorbește despre dispariția caracterelor, a principiilor de viață, a reperelor de valoare, care, în final toate duc la prăbușirea axului moral al societății, iar acest dezastru anunță întotdeauna dispariția ființială a unui popor (p. 165).  Dan Puric atrage atenția asupra jocului pervers al diavolului și a acoliților lui, printr-o falsă luptă împotriva nedreptăților, mascată sub o grijă spontană față de om, toate cumulate sub deviza „politicii corecte”, prin care sunt atrași în capcană oamenii fără de Dumnezeu, tineretul țării, pe care îl asmut împotriva tradiției creștine a acestei țări, împotriva Bisericii, a culturii și nu în ultimă instanță împotriva propriilor părinți.  Dan Puric atrage atenția că asistăm la execuția publică a condiției românești, inoculându-se românilor frica, care îi face pe mulți să lepede cămașa lui Hristos, care i-a ocrotit veacuri, ca să îmbrace în schimb cămașa de forță a lumii contemporane. De aici, consideră Dan Puric, vin consecințele unei nefaste inerții și indolențe cu privire la statutul de român, care îi face pe mulți să  privească cu indiferență la degradarea românismului, a iubirii de patrie, în vreme ce pe taraba internaționalismului sunt puse la negoț credința, valorile incontestabile ale neamului, istoria lui, toate fiind tratate cu bășcălie și uneori basflemie. Marele actor atrage atenția însă că dragostea de Țară nu este o părere și nici Credința în Dumnezeu nu este o opinie, ci acestea sunt temeiurile dăinuirii noastre ca neam.  Marele actor și regizor deplânge felul în care mulți dintre intelectualii români au defăimat Centenarul Marii Uniri de la 1918: <<Nanismul intelectual și sufletesc devine stupidă și agresivă instanță pentru destinul unui neam. Și aici m-aș referi în mod concret la acest An Centenar care tocmai a trecut și-n care s-a văzut sinistru spectacol dat de termitele intelectuale de tot felul, care s-au năpustit la ordin ca să defăimeze icoana Sfântă a Marii Uniri, fărmițându-o în păreri ce-și găseau „legalitatea” și „imunitatea” sub protecția noii Inchiziții a punctului de vedere! Așa se explică de ce în Anul Centenar nimeni nu a fost capabil să mai vibreze în fața imperativului divin al întregirii acestui neam, a înaltului ethos moral ce ne-a coagulat ființa rătăcătă în istorie acum o sută de ani.  Și toate acestea cu un singur scop! Ca poporul acesta să-și iasă din MATCĂ, să nu mai fie el însuși. Fragila lui matcă pe care și-a redobândit-o cu inimaginabile jertfe după veacuri de atroce nedreptăți și suferințe indurate. MATCA! Ce lucru sfânt! (...) Așa se explică neînchipuita ură, aparent spontană și pentru prima oară cu caracter autohton, împotriva Bisericii, indiferența până la batjocură față de memoria martirilor noștri sacrificați în temnițele comuniste, lejeritatea, iresponsabilitatea și, de ce nu, oportunismul degradant cu care a acceptat reîncriminarea lor în mod legal, cultivarea bășcăliei și a atmosferei de derizoriu, față de momentele sacre ale istoriei acestui neam și, nu în ultimul rând, angajarea sinistră a unei părți din populația acestui neam, făcută în numele „libertății” de a-și distruge celula de bază a propiului popor: FAMILIA!>> (pp. 172-173).

Ultimul capitol al cărții ne oferă câteva eseuri despre „libertatea” noastră de azi, în care autorul remarcă lupta împotriva identității poporului român, în care noile generații sunt reeducate să-și iasă din propriul destin, să iasă fără efort din propria-i menire, pentru a cădea în golul istoric ce i s-a pregătit.  Autorul deplânge procesul lent și tragic al apostaziei fără precedent în istoria noastră, în care sunt eradicate principiile morale de viață, idealurile, tradițiile proprii, care an de an sunt infestate de influențe stranii și patologice venite de aiurea, în vreme ce matca ființială a neamului românesc este pusă la zid, mutilată, condamnată la uitare.  Dan Puric condamnă în primul rând nu hoadele „civilizației barbare” venite din afară, ci pe iudele de circumstanță din interiorul României, „Cumpărații”, care pentru o pungă cu arginți ne-au vândut Țara, iar mai nou au pus pe tarabă Sufletul Neamului Românesc.  Autorul constată cu amărăciune că niciodată n-am fost mai „liberi” ca acum să asistăm pasivi la propria noastră degradare ca popor, niciodată n-am fost mai liberi ca acum să suferim în tăcere valul de vulgaritate și agresivitate în numele noii „libertăți” , niciodată n-am avut ca și acum „libertatea” de a ne sinucide în mod public ca neam, de a ne distruge toate valorile sufletești ale dăinuirii noastre, care au ținut în viață ființa neamului.

Volumul se încheie cu câteva repere biografice despre Profesorul Gheorghe Ceaușu, cel căruia Dan Puric i-a dedicat acest volum, și cu o Postfață semnată de Alexandra Neacșu.

Sigur, în tot ceea ce am spus despre cea mai recentă carte a lui Dan Puric e prea puțin, în comparație cu complexitatea mesajelor transmise prin textele care alcătuiesc volumul. Paradoxul libertății omului constă în faptul că omul renunță la libertate prin propria lui libertate. Dan Puric ne-a arătat că Libertatea este un dar al lui Dumnezeu dat omului, ca prin darul libertății de conștiință să crească până la desăvârșire, nu să cadă în haos. Liberi fiind oamenii se pot pune și împotriva lui Dumnezeu, dar Dan Puric ne îndeamnă să fim liberi cu fața spre Dumnezeul care ne-a dăruit LIBERTATEA!

    Ion Alexandru Mizgan