Constantin Miu: Izvorul

La început, toți ai casei au socotit că e doar o ușoară moleșală și că se va pune pe picioare cu câteva fierturi și ceaiuri. Azi, așa, mâine, tot așa… Și-a trecut  ceva vreme, fără vreo îndreptatre  ce se poate vedea cu ochiul liber… Când au priceput că nu e voarba doar de moleșeală, iar Takis dă semne de sfârșeală, având și amețeli tot mai dese, ba chiar e tot mai palid, mama Mera a chemat-o degrabă pe baba Iana, cerându-i să facă ce știe ea mai bine, promițându-i că dacă Takis al ei se înzdrăvenește, n-o să mai ducă lipsă de nimic, până la adânci bătrâneți. Bătrânul nici n-a vrut să audă de „zgripțuroaică” și a afurisit-o, de îndată ce a dat cu ochii de ea. „Hoașca asta o să-mi puie pielea pe băț și-o să-mi ia sufletul!” s-a văitat starostele. „Nu mă fac io bine c-o găină moartă și trei gheare de pui descântate!... Să n-o mai văz, c-o să-i rup picioarele!”, a amenințat el mânios. Au luat-o pe baba Iana deoparte și i-au zis să nu mai calce în iatacul lui Takis, că se înfurie și va fi mai rău pentru toți. Bătrâna a schimbat de trei ori ierburile, rostind de fiecare dată alte descântece. Pentru ca ele să dea roade, i-a pus pe toți din casă, de la mic la mare, să se țină de mână și să le rostească după ea. Fără însă putință de scăpare!

Scoasă din răbdări, mamam Mera a ajuns să găsească pricina  bolii ce nu se da dusă: îndărătnicia bătrânului.

Tăchiță, fii și tu mai omenos!... De ce-oi fi așa câinos și pornit pe toată lumea și crezi că-ți vrem răul?

Las', că știu io!

Ce știi, omule?

De-abia așteptați să vă bucurați!

Pentru ce să ne bucurăm?

Că mai am puțin… și-o să mă duc…

Un' să te duci?... Tot mai bine-i aci, acasă!

Dac-ar fi, cum zici tu, aș avea liniște, nu m-ați tulbura cu smintelile voastre!

Tăchiță, nu mai rătăci, nu te mai tângui ca o babă!

- Eu sau baba Iana?... Cine se tânguie mai tare?

- Baba Iana vrea să te ajute, nu-i mai căta metehne!

- Mă ajută… Paote ca să mă duc mai repede!... Asta face!

- Ești ianâc, Tăchiță!... Eu nu mai pricep ce-i cu tine, de când a dat…

- N-a dat nimica, ce să dea?... Poate vă dau io afară din casă!... Nu v-ar mai răbda pământul!

- Nu huli, omule, nu huli!... De-aia ți-a întors spatele Ăl de Sus!

Auzind sfada bunicilor, Daria a dat în plâns. Plângea și își frângea mâinile, tulburată. Nu atât pentru că baba Iana nu le fusese de folos și oricâte descântece a rostit, bunicul tot nu s-a înzdrăvenit, ci pentru că el se poartă și vorbește, așa cum nu-l mai văzuse și nu-l mai auzise până atunci! „Ce-o fi cu bunicu', de se arată așa hain cu mama Mera?... Doar îi vrea binele!... La sănătatea lui se gândește!... Iar el, uite cum se poartă cu ea!... O scoate tot pe ea vinovată, că-i merge rău!... Cum oare aș putea să-i alin suferințele?... Ce să fac, să-și îndepărteze de la sine gândurile rele și să aibă inima curată, așa cum îmi arăta mie că o are?” Gândurile acestea o împresurau și o chinuiau nevoie mare!... Cu chiu, cu vai, spre dimineață adormi și-l visă pe Solomonis.

În vis, plângea de mama focului… Se făcea că e în peștera unde dăduse peste el prima oară… „Ce-i cu tine aci, Daria?... De ce plângi așa amarnic?” a întrebat-o el. Ea l-a privit îndelung în ochi și a oftat din toate baierele inimii. „Se vede în ochii tăi o tristețe strașnică… Ce s-a întâmplat, Daria, de ești așa mâhnită?” Ea a suspinat de mai multe ori, apoi și-a luat inima în dinți și i-a vorbit: „Amărăciunea mi-a cuprins inima!... Nu știu ce are bunicu', dar nu mai e cum îl știam: blând și iubitor; răbdător și gata să sară în ajutorul oricui… Pus pe șotii, de mă prăpădeam de râs… Așa era bunicu' Takis… De la o vreme, de când sănătatea i s-a șubrezit, o repede pe mama Mera și o face răspunzătoare de rele închipuite doar de el… S-a făcut abraș, iar pe bunicu' nu l-am apucat așa!... Câteodată, mă înfricoșează… Și asta mă apasă!... Pentru că nu am habar cum să îndrept mâhnirea aceasta!”… Și iar a început să plângă amarnic. „Hai, domolește-te!... Nu mai plânge, pentru că așa, sufletu' tău va fi chinuit, căci gândurile nu-ți vor da pace!”, i-a spus Solomonis cu blândețe. „Ajută-mă, bunule Solomonis, așa cum numai tu știi, pentru că ai suflet mănos!” Solomonis s-a așezat pe lespedea de calcar, lângă ea și a prins a-i glăsui: „Cândva, Zeul cel Mare a vrut să vadă dacă și în lumea voastră există un tăpșan atât de odihnitor cum este împărăția Sa... Și, uitându-se cu luare-aminte, a dat de un creier de munte –  ce-i ziceți voi Soveja... Acolo, şoaptele apelor repezi se împletesc cu cele ale pădurii, unde aerul e mai tare şi mai rece. În acele locuri, brazii şi molizii își risipesc aromele de răşină în sufletul celor care ajung pe acele meleaguri... Dar, cum vremea era tomnatică, totul era învăluit în cețuri dese... La un semn al lui, totul s-a limpezit pe dată. Când a văzut atâta frumusețe, Cel Sfânt a hotărât a zăbovi acolo mai multă vreme. De atunci, aceste locuri au rămas binecuvântate... Acolo va trebui să mergi, Daria!... Acolo, în vârf de munte, vei da de un izvor cu apă lină, cu apă mai dulce ca mierea... E apa din care a băut și Slăvitul Zeu cel Mare... Vei putea afla ușor acel izvor, pentru că e singurul loc unde se adapă un cerb ce poartă coarne mari și late… Ia o bărdacă și umple-o și dă-i bătrânului, să-și potolească setea!... Voi nu știați de unde vine sfârșeala lui!... Trebuia să vă fi dumirit că lui îi e sete!... Bunicul tău are sete de viață!... Și, ar trebui să bei și tu de la acel izvor cu apă dulce ca mierea … Sufletul tău are nevoie și el să se adape de-acolo! Pentru că va avea parte de multe încercări!... Daria, mâine dimineață, să pornești negreșit  într-acolo!...”