CONFESIUNI de Zorin Diaconescu

Lecția de coasă

           Să faci un lucru pe care nu l-ai mai făcut niciodată înseamnă să începi o poveste nouă. Poate nu suntem suficient de precauți, sau nu ne pasă când nu reușim să evităm repetițiile.

          Unui intelectual care se apucă de coasă i se spune de obicei „ai grijă să nu te tai”. Ideea că o persoană care nu are statutul de pălmaș trebuie neapărat să fie foarte neîndemânatică este o prejudecată comună la care au contribuit în primul rând persoanele în cauză, obișnuite „să cheme pe cineva” de fiecare dată când e de pus mâna. Ai crede că este o particularitate culturală dacă nu te mulțumește explicația mai simplă a unui prost obicei. O națiune dependentă de instituția șoferului nu poate avea alte năravuri. Ce legătură are şoferul cu coasa? Are. Cu cât călătorești mai spre apus vei constata că acolo există foarte puține persoane atât de bogate sau de importante încât să-şi permită un șofer permanent, sau, chiar dacă şi l-ar permite, nu  consideră că e cazul să călătorească doar pe locul din dreapta sau pe  bancheta din spate. La  fel cum la noi anumite persoane şi funcții nu pot fi luate în serios dacă nu au şi un șofer care poate fi trimis să rezolve mici comisioane şi care îndeobște devine un fel de membru auxiliar al familiei mai-marelui. Despre cel din urmă e normal să presupunem că șofează prost sau de loc, fiindcă asta pur şi simplu nu e treaba lui. La fel şi cu coasa.

Să chemi pe cineva la lucru în spațiul nostru cultural nu e o simplă tranzacție de prestare a unui serviciu. E un ritual, care te obligă să te ocupi şi de hrănirea zilierului, căruia nu e frumos să-i spui aşa, e posibil să nu mai vină dacă nu întreții o relație amiabilă cu „domnul care a venit să te ajute” -să ai grijă să nu i se termine țigările, să fii pe fază dacă e băutor de cafea, ca  să nu mai vorbim de berile şi tăriile obligatorii.

          Omul meu mai are o meteahnă. De curând şi-a instalat un receptor prin satelit aşa că la prima pauză, de  o țigare şi o cafea încep dezbaterile politice, consecință a pătrunderii „televiziunilor de știri” în profunzimea conștiinței naționale.

          „Ce ziceți de...?” sunt interogat direct, fără menajamente.

          Un răspuns imprudent poate compromite întreg proiectul. Nu am de unde să ştiu dacă veriga mea de legătură cu societatea e pro sau contra, e hazardat să deduc orientarea după programul pe care-l urmărește, am riscat cu alte ocazii şi m-am trezit cu un „îmi pare rău dacă dumneavoastră gândiți aşa. ..” verdict ce reduce șansele comunicării la zero.

În consecință răspund diplomatic, tot cu o întrebare: dar ce se mai aude, că eu n-am prea apucat la televizor...? E o formulă aproape infailibilă, majoritatea semenilor sunt încântați când li se oferă ocazia să explice ceva unui neștiutor care nu îi contrazice.

Analiza și prognozele încap în intervalul a două cafele, cam tot atâtea beri şi țigări la liber. Eu dau din cap, întăresc din când în când o nuanță, mai adaug un detaliu, pe ansamblu am trece de proba unei transmisiuni în direct.

          După un timp e firesc să ni se facă foame. Nimic nu întrece o masă frugală, servită la iarbă verde, într-o scurtă pauză de lucru.

          S-a înserat pe nesimțite, eu eram tot mai încântat de tactul meu, de stăpânirea conversației la nivel de artă de care dădeam dovadă.  Interlocutorul meu parcă trăgea mai cu spor convins că facem parte din aceeași mare familie de patrioți, cu convingeri politice sănătoase şi care nu vor face niciodată jocul unor forțe ostile.

          Ne-am despărțit cu o strângere de mâini bărbătească şi asiguratorie. Pentru mine ziua a fost un succes, o împlinire, una din acele întâmplări care îți consolidează încrederea în oameni şi viață.

          A doua zi eram puțin răscolit pe fondul schimbărilor climatice bruște şi radicale, de natură să mă transforme într-un invalid. Handicapul este uneori o stare de grație care duce la cunoaștere superioară, la iluminare.

          Am privit porțiunea cosită în ajun, am comparat-o cu suprafața rămasă necosită, am estimat gradul de eficiență al zilei precedente la cel mult 60% şi am rămas cu un mare semn de întrebare suprapus peste migrena cauzată de meteopatie. De fapt în ziua anterioară cine manipulase pe cine?

Viața dintre fronturi

          O tânără spune la un cenaclu că s-a săturat să tot audă de comunism.O spune cu candoare, natural, e doar sinceră şi nimic mai mult. Nu pare să acorde vreo importanță deosebită acestei afirmații, nu e, evident, stăpânită de demonul luptei de clasă, nu caută să pună pe cineva sau ceva la punct. Pentru ea se întâmplă un act de conversație, - m-ați întrebat, vă  răspund. Andsowhat? Iată că statistica după modelul social media arată că această remarcă a avut impactul cel mai mare dintre toate comentariile serii, are cele mai multe reacții – chiar dacă ele sunt negative – asta contează mai puțin în analiza contextuală, mai ales dacă avem în vedere că reacțiile veneau din partea unor persoane care apucaseră să fie tineri în comunism. Merită felicitați pentru anii petrecuți sub dictatură, căreia,  se subînțelege, i-au opus oarecare rezistență, dacă nu altfel, prin suferință? Delicată întrebare. Merită să tot disecăm comunismul românesc, lăsând deschisă calea spre bănuială că prezentul ar fi lipsit de interes? Riscantă interpretare. Parcă zicea Camus în Omul revoltat că ar fi vorba de incapacitatea individului de a tăia cordonul ombilical ce-l leagă de obiectul social al revoltei sale? Să fie teama revoluționarului rămas șomer în noua ordine? Iar noi, noi cât de revoltați vom continua  să mai fim şi mai ales, până când? Cred că literatura poate veni cu unele răspunsuri care merită luate în seamă.

          Mai întâi ficțiunea  nu e obligată la rigoarea istoriografiei, disciplină științifică ce se supune supliciului de a explica limpede şi cu probe rolul unui sistem politic introdus în România prin căi şi mijloace oculte şi care a dispărut în împrejurări la fel de dubioase. Literatura are libertatea de a se ocupa de oameni și nu de fapte. Oamenii nu trăiesc nici conform gramaticii, cum zicea Ion Mureșan, nici conform vreunei ideologii. Toți am avut în viață momente în care ne-am purtat ca niște mici dictatori și asta se întâmpla deja la începuturile existenței noastre când ne terorizam părinții cu crize de plâns. Remarc în context la generația mea lipsa de apetență pentru fapta politică, invers proporțională cu plăcerea comentariului, cu bine cunoscute excepții, desigur. Excepționalii de atunci au rămas consecvenți, demonstrând că înclinația spre putere nu ține cont de sistem.

          La noi viața a fost rareori lipsită de originalitate. Amicii mei umblau în blugi, ghete de sport, purtau tricouri şi bărbi. Nici acum nu se întâmplă altfel. Doar că atunci cei care umblau cu costum şi cravată până şi pe caniculă se numeau comuniști. Care comuniști? În timp ce ținuta noastră era una evident proletară, a lor marca elita. Ei stăteau în vile,  noi în blocurile pentru pulime. Poate că nu e cazul să mă tot refer la noi și la ei. În fond am trăit fiecare după opțiunea lui, ne-am ales partenerii şi prietenii, facultatea, profesia, ne-am construit o ierarhie internă cu ce era important, cu lista noastră personală de priorități.

        Ce contează cu adevărat este dacă am fost lași, dacă am trădat, dacă am vrut răul altuia, dacă ne-a plăcut să ne chinuim semenii şi mai ales dacă am avut tăria să recunoaștem ce am făcut. De câte ori nu ne-a pârjolit invidia sau mânia, dorința de răzbunare sau pofta de a arunca în altul cu o piatră? De câte ori ne-am iertat nouă greșelile, dar altora nu? De câte ori ne-am dus să condamnăm, să reclamăm şi de câte ori să ajutăm? Cam aşa arată viața oamenilor care nu e identică cu succesiunea sistemelor.

Am citit mai nou şi cărțile acelor tineri pe care generația mea nu-i agreează, le-am citit din cauză că teribilismul nu dispare odată cu vârsta, fiindcă mie mi-au plăcut, nu toți și nu fără rezerve, însă mi-au plăcut. Sunt cărți care se raportează la oameni și nu la sistem.

          Îmi spunea un amic că ăștia – tinerii –habar n-au... Poate că aşa se va întoarce omenirea din nou la comunism. Unora dintre capitaliști şi nu mă refer la proletari, comunismul li s-a părut ceva extraordinar. Probabil nu și-au păstrat opțiunea când au văzut rezultatele de pe teren.

          În schimb literatura ar trebui să se raporteze la cititor. Vechea poveste cu ridicarea spirituală prin cultură e la fel de valabilă şi azi, mă întreb însă care poate fi impactul unui text care rămâne necitit? Aşa cum m-am întrebat adesea care ar fi fost soarta poemelor Anei Blandiana dacă ele nu ar fi fost difuzate de Monica Lovinescu la microfonul Europei libere şi dacă securitatea n-ar fi confiscat vizibil şi dramatic colecțiile revistei în care au fost publicate, lăsând impresia că mai mult dorește să atragă atenția asupra textelor decât să le facă nevăzute?

          Acceptând întâmplarea de la finele anilor 80, de ce să ne împotrivim azi la reacția tinerilor pentru care comunism e doar un cuvânt care apare în manual şi care pentru ei înseamnă cam același lucru cu acidul dezoxidiribonucleic. Dar pentru noi, cei născuți în vremuri tulburi  (şi care nu sunt tulburi?), merită să ne cramponăm de viziunea acelui trecut? Fără îndoială că mulți au ieșit traumatizați din această experiență, însă schimbarea sistemului politic nu este sinonimă cu vindecarea traumelor, dimpotrivă, am avea prilejul să spunem privind la exemple multiple în jur. Despre orice traumă se poate spune o poveste aşa cum a descoperit Columb lumea nouă. De câte ori merită redescoperirea, mai ales când sensul rămâne același? În cele din urmă un serviciu adus la exces devine deserviciu, chiar și urmărirea riguros – polițistă a libertăților noastre seamănă cu un alt fel de lagăr.

Acestea fiind spuse, nu mai ştiu dacă acea tânără a comis o ireverență sau dacă vârsta a treia înseamnă o altă criză de personalitate. Mai ştiu că nu ești sfătuit să nu faci parte din nici o tabără, deoarece lumea iubește neutralitatea, însă imparțialii nimeresc de regulă între fronturi. E locul în care m-am simțit minunat şi asta în formă continuată. Alt teribilism?