Călin

Nu, nu mă refer la faimosul poem eminescian „Călin (File din poveste)”, ci la o poveste tristă legată de inginerul Călin Crețu, trecut la cele veșnice cu câteva zile în urmă.
Tatăl lui (plecat și el dintre noi definitiv) mi-a fost profesor de istorie, la liceu, apoi am devenit colegi. Mama lui Călin Crețu i-a fost învățătoare fiicei mele celei mari, socrul lui Călin i-a fost fetei celei mici diriginte, în anii ei de gimnaziu; dar, dincolo de aceste împrejurări profesionale, am fost prieteni sau cel puțin concetățeni apropiați afectiv.
Într-o zi, în timpul unei ore de curs la o clasă a IX-a, profil filologie, cerându-le elevilor ca într-o jumătate de ceas să alcătuiască o scurtă compoziție, alegând una dintre cele cinci afirmații (din manual), ale lui Cicero pe seama prieteniei, m-am adresat, șoptit, unei eleve așezată la prima măsuță, destul de aproape de caterdră: „Tatăl tău mi-a fost elev, era într-o clasă de mate-fizică, mă văd mai rar în ultima vreme cu el, dar, de câte ori ne întâlnim, el îmi amintește cum și-a notat pe o copertă a unui caiet cu notițe la română, ceea ce am declarat eu la sfârșitul unei ore: Acela care nu ține cu echipa de fotbal „Universitatea Carioava”, acela nu se poate considera intelectual.”.
Și am continuat repede, adresându-mă elevei:„ Tatăl tău era coleg cu Căljn Crețu. Întreabă-l ce mai știe despre el. Știu că e foarte bolnav, de aceea nu l-am văzut afară, în lume, de foarte multă vreme. Arar mă întâlnesc cu soția lui, dar mă sfiesc s-o întreb despre el.”
Vedeam, simțeam că liceanului de atunci Călin Crețu îi place tematica orelor de literatură, că se lasă sedus de tema compozițiilor pe care le propuneam. Și alcătuia niște lucrări în care frazele fremătau, trepidau de inteligență și imaginație, de idei reținute și interpretate din bibliografie.
După încheierea orei mai sus amintite, la ieșirea din sala de clasă, m-a urmat îndată o fată frumoasă și care mi s-a adresat pe un ton reținut, timid: „Știți, eu sunt fata lui Călin Crețu”.
Am simțit cum explodează în mine un gheizer de drag pentru făptura aceea de 15 ani. N-aveam cum să bănui că peste câteva săptămâni mă voi duce cu o coroană la sicriul tatălui ei.
Am aflat de la familie că într-una din ultimele sale zile de ședere în această lume a întrebat: „Unde sunt caietele mele de română din clasele de liceu ?”
Cu toată tristețea provocată de moartea lui prematură, întrebarea aceasta a lui, pe patul de muribund fiind, mi-a provocat o (amară) satisfacție. Aceasta, în condițiile în care, cu niște zile în urmă, o inspectoare școlară (constipată profesional și ranchiunoasă) i-a cerut fostului meu director („fost”, pentru că am renunțat la cursuri) să mă încadreze (și, în consecință, să fiu plătit) la categoria „suplinitor necalificat”. (Apropo, cuvântul „fost” pronunțat în ungurește înseamnă „cufureală, iar în latină, doamnă inspectoresă, se numește „alvi delectionis”).