Aurel Ghiba: Hai la „Banchet”!

                 Iată că a venit vremea să iau la studiat dialogurile lui Platon, din care am ales „Banchetul”, că tot s-a sărbătorit recent ziua „Îndrăgostiților”, spectacol gen dionisiac, pentru susținerea economiei, că în ce privește dragostea, povești de adormit copii, în ziua de astăzi din doi îndrăgostiți unul iubește iar celălalt se lasă iubit. Am ales dialogul lui Platon după ce am parcurs „Dialoguri și anecdote folosofice” ale lui Voltaire, cu personaje aflate cu picioarele pe pământ, față de cele a lui Platon fixate în Olimp.

                 Opera filosofică dedicată lui Eros, care i-a cam pus în încurcătură pe cei 9 filosofi, dintre cei mai mari ai culturii clasice, cap de afiș fiind Socrate, care au participat la acest banchet pentru a-l sărbători pe Agaton cu prilejul apariției primei sale tragedii, la modă în acea vreme, acesta fiind aflat sub aripa ocrotitoare a lui Socrate. Prima zi a banchetului s-a lăsat cu o beție strașnică, fără a se ține cont de etica lui Platon care sfătuia pe cei beți „să se privească în oglindă, așa având să se rețină de la această comportare rea. Nicăieri nu trebuie să se întâmple să bei până te îmbeți, în afară de sărbătorile zeului care le-a adus vinul”. Este vorba de zeul Dionysos, tutorele acelor spectacole dionisiace ale vremii. Cea de-a doua zi au lăsat-o mai moale cu băutura, pentru a fixa vorbirile filosofice, stabilindu-se în cele din urmă tema Eros-ului pe motivul că din marii poeți ai timpului niciunul nu s-a oprit la Eros, căruia iată, a venit timpul ca acest mare zeu sa fie glorificat cum se cuvine. Deoarece problema abordată a creat ceva păreri pro și contra, pentru a se ajunge la unanimitate s-au pus din nou la băutură, vinul lui Dionysos trezind astfel inspirația filosofică. În cele din urmă s-au pus la treabă, Parmenide fiind acela care a fixat tema discuției ca fiind Eros, amintind că acesta nu are nicio spiță a neamului, necunoscută de niciun poet până la Hesiod care a afirmat că „Haosul s-a născut cel dintâi (până-n ziua de azi) însă pe urmă Largul Pământului, un puternic sălaș tuturor de-a pururi, și zeul Eros”. Acestea fiind zise toți cei prezenți, beți sau treji, au recunoscut că nimic nu este mai presus pe lume decât iubirea, care ar trebui să călăuzească pe oameni, care vor să trăiască frumos. Filosoful Phaindros sparge gheața socotindu-l pe Eros dintre zei drept cel mai vechi, mai prețuit si cel mai de seamă, pentru ca oamenii să dobândească virtutea și fericirea în cursul vieții și până la moarte. Intervine filosoful Pausanias care îi atrage atenția lui Phaidros că „nu găsește potrivit modul cum s-a hotărât subiectul, anume că am fost îndemnați așa, fără nicio precizare să-l preamărim pe Eros”. În cele din urmă se conformează subiectului afirmând că „fără Eros nu poate fi Afrodita, însă fiindcă există două Afrodite, cu necesitate sunt și doi Eroși. Adică cum n-ar fi două Afrodite? Una, de bună seamă este mai veche și fără mamă, fiind copila cerului o supranumim Cerească. A doua, mai tânără născută din Zeus și Diona, o numim Afrodita Obștească. Așadar, fiind două Afrodite există si doi Eros, unul pe drept cuvânt Ceresc, iar celalalt Obștesc care o ajută pe Afrodita din urmă”. Mai apoi filosoful arata mai departe soarta hărăzită fiecaruia dintre aceștia: „Eros cel frumos și demn de laude, care ne învață să vorbim frumos si veșnic, în schimb Afrodita Obștească este cu adevarat ceva de rând. Dintr-însa nu poate veni decât ce-aduce întâmplarea căci nu încălzește decăt pe cei mai biciznici dintre oameni „. După această cuvântare, cu adevarat istorică a lui Pausanias cuvântează medicul și mai puțin filosoful Eryximah care își exprimă teoria sa în lumina medicinei aducându-i o odă a acestei „arte” așa cum a denumit-o Hipocrate, când a despărțit medicina de casta filosofilor fixănd o noua castă, cea a medicilor. Acesta afirmă că natura corpurilor conține în ea pe ambii Eroși, „dar sănătatea și boala sunt pentru un trup, lucruri deosebite cu totul, si recunoaște că nu seamană una cu alta, dar cele neasemănătoare sunt dornice și iubesc lucruri neasemănătoare. Altul este deci erosul sănătății și altul al bolii. Este, desigur și frumos și necesar să ne bucurăm de tot ce-i bun și sănătos în fiecare organism, dar urât să ne apropriem de ce-i urâți și bolnavi, căci la urma urmei ce-i medicina decât știința atracțiilor corpului în vederea umplerii și evuacării, între care trebuie să fie o armonie perfectă”. Crede în agricultură, în gimnastică și în muzică, cea care conform lui Heraclit „unitatea dezbinată ea însăși față de sine, se recompune cu armonia lirei”. După această cam nedorită cuvântare a lui Eryximah, Aristofan comedicianul intervine cu o replică acidă la cele spuse de medic afirmând că el are un alt punct de a privi problema, prin aceea ca „oamenii au simțit cu adevarat puterea lui Eros Celestul, cel care dintre zei este cel mai iubitor de oameni, el poartă de grija nevoilor omenești, el este tămăduitorul tuturor durerilor, vindecându-le. Eros aduce neamului omenesc prinosul celei mai înalte fericiri”. Este rândul lui Agaton, sărbătoritul din ziua precedentă să-și spună părerea despre Eros arătând că „Eros prin firea lui urăște bătrânețea și nu se aproprie catuși de puțin de ea. Dimpotriva, el este printre tineri, după cum și zicala că „totdeauna cine se aseamănă se adună”. Este cel mai tânăr dintre zei și v-a fi veșnic tânăr și îl combate pe Phaidros care susținea că Eros e mai bătrân decat Cronos dar și faptul că zeii s-ar fi stâlcit între ei când defapt Eros, instituind prietenia și pacea dintre zei pe care îi cârmuiește cu înțelepciune. Amintește pe Hesiod care arăta că zeița Ate „este gingașă și are picioare frumoase, care nu calcă pe pământ ci pe capul bărbaților”. Muza tragediei lui, cea sărbătorită, este Eros care pe cine îl atinge „devine creator de artă”.

              După cuvântarea lui Agaton, intervine Socrate ocrotitorul acestuia pe care îl plăcea în mod deosebit. Acesta, așa, să trecă timpul, poartă un dialog cu tizul lui care, la toate întrebările puse, conținănd și răspunsurile, tânărul filosof poet n-avea alte opinii decât confirmarea justeții acestora. În cele din urmă Socrate le spune comesenilor lui ce știe de la o femeie numită Diotima, privitor la Eros, aceasta având cu totul alte păreri decât ale lui spunându-i „că Eros nu-i nici frumos nici bun. Natura acestuia fiind mijlocie. Eros este un diamond, adică o ființă între zei și muritori”. În cele din urmă, această minune de femeie care iubește binele, frumosul, și adevărul privitor la ceea ce numește dragoste, trage concluzia finală, de o frumusețe nemaîntalnită până atunci: „Dragostea este năzuința de a stăpâni de-a pururea binele, este nemurire, pentru că ea nu tinde către frumos ci către naștere și procreație întru frumos”. O filosofie care îl uimește cu totul pe marele filosof.

          După cele spuse de Socrate, în final, apare tânărul Alcibiade care s-a trezit ultimul din beție și care era îndrăgostit de Socrate peste măsură, și căruia îi spune că este foarte supărat că acesta îl iubește mai mult pe Agaton. Îi prezintă maiestrului său și cuvinte de laudă amestecate cu un iz ironic datorat geloziei. Acesta îl vede pe Socrate ca fiind un bărbat neasemuit de frumos. Maiestrul ii spune lui Alcibiade: „tu-mi dai umbra frumuseții și vrei să capeți de la mine frumuseți adevărate; ți-ai pus în gând să schimbi aurul pe aramă”. Urmeaza un dialog palid în care la mijloc era permanent Agaton care rămâne până la urmă preferatul lui Socrate. Acest gen de „iubire” a fost unul din capetele de acuzare împotriva marelui filosof privind „coruperea tineretului” pentru care Republica lui Platon l-a condamnat la moarte. Avea trei copii din care 2 minori.

            Acesta a fost ‚Banchetul” lui Eros Celest cu Afrodita lui Celestă care, in opozitia ei cu Afrodita Obștească, adevărata câștigătoare a fost cea de pe urmă, până azi și până la sfârșitul lumii. Trebuie spus că mulți erodiți ai culturii clasice, platonicieni și nu numai, se întreabă cine a fost de fapt acea Diotima, în condițiile în care se cunoaște că în snobismul lor marii corifei ai culturii clasice care au fost amintiți, uniți în această castă care era filosofia, le-au interzis cu desăvârșire femeilor dreptul la cultură, aceasta fiind apanajul strict al bărbaților de condiție nobilă cum au fost eroii acelui banchet. Abia în secolul al V-lea, după aproape 7 secole va apărea filosoful și matematicianul grec Hypatia care în anul 400 a fost în fruntea școlii platoniciene din Alexandria. A fost asasinată în anul 415 de către creștini. Majoritatea dintre aceștia sunt de părere că acea Diotima nu este altcineva decât Platon.

                                                                                                                                   Aurel Ghiba