Andrei Moldovan-Fiinţa în stare lichidă

Nu de multă vreme am avut o plăcută conversaţie, la o degustare de vin, cu un oenolog. Omul încerca să mă convingă că ar fi bine să scriu o carte despre virtuţile vinului, nu ca specialist, pentru că nici nu sunt, ci venind dinspre universul scriitoricesc, ceea ce cred că ar fi o dulce ispită pentru mulţi oameni de condei. El mi-a propus şi o definiţie pentru licoarea zeilor, recunosc, cea mai surprinzătoare şi mai frumoasă din câte am auzit: vinul este singura fiinţă în stare lichidă.
După o necesară chibzuinţă ar trebui să constat că surpriza se cam topeşte într-o realitate de necontestat. Vinul este singurul preparat care conţine şi alcool, dar care, de-a lungul veacurilor, nu a fost tratat ca o simplă băutură, ci asociat cu forme ale existenţei umane ce îl fac mai degrabă un mijlocitor între fiinţă şi sacru. În antichitate, cultul lui Dionysos, cu originile în Tracia, a cuprins repede civilizaţia greacă şi s-a extins în toată lumea cunoscută pe atunci. Zeul nu era considerat doar protectorul viţei de vie, ci şi al vegetaţiei în general şi al fertilităţii. Fiu al lui Zeus şi al unei regine tebane, cu o existenţă aventuroasă încă de la naştere, din pricina geloziei Herei, dă conotaţii divine întregii simbolistici ce se năştea în jurul viţei de vie şi a strugurilor. Nu este întâmplător că Orfeu îi dedică un imn de toată frumuseţea, din care ne amintim: „Tu, lujer sfânt crescut în taină din trunchi divin, profetic Bacchus (numele latin, n. n.)!/ Mănos şi năpădit de struguri, sporeşti surâzătorul rod./ Despici pământul, zeu puternic, tescuitor cu multe chipuri./…/ Lumina ta inundă-n voie nemuritori şi muritori.” (trad. Ion Acsan) Grecii au considerat vinul un aliment de bază, precum pâinea, probabil şi datorită faptului că este un digestiv, dar au păstrat mereu un simţ al măsurii, simţ de care strămoşii noştri, atât cei latini, cât şi cei traci, obişnuiau să cam uite. Printre altele, din serbările consacrate lui Dionysos s-au născut tragedia şi comedia, bunuri ce stau la temelia culturală al omenirii.
În spaţiu şi timp, realităţile au rămas cam aceleaşi, deşi coloratura s-a modificat deseori. În evul de mijloc, poetul arab Omar Khayyam (1040-1132) avea să elogieze vinul şi iubirea ca daruri divine de care omul se cuvine să ţină seamă şi să se bucure în existenţa sa trecătoare: „- Hei, paharnic, trandafirii iar sunt proaspeţi, iarba-i verde,/ Iute, că-ntr-o săptămână tot ce vezi în colb s-o pierde!/ Soarbe vin şi strânge roze cu mireasma lor suavă,/ Până rozele nu-s pulberi, până iarba nu e pleavă!...” (trad. George Dan). Visătorul din Nişapur este şi azi unul dintre cei mai traduşi poeţi în întreaga lume.
Simţind că putem rătăci vorbind doar despre vin, nu putem încheia fără să ne amintim de copilul rebel şi tragic al poeziei franceze, Fr. Villon, cu a sa teribilă imprecaţie întru apărarea virtuţilor vinului: „Crăpa-le-ar Domnul, principe, ficaţii/ Şi setea ostoi-le-ar cu venin/ Că n-au pereche-n lume blestemaţii,/ Crâşmarii care toarnă apă-n vin.” (trad. Dan Botta) Subscriem, fireşte, alături de veselul şi melancolicul Păstorel Teodoreanu, care a fost şi el prieten al eternei fiinţe în stare lichidă şi dăm răspuns oenologului nostru că vom mai chibzui…