Amintirile lui Cornel Cotuţiu

Într-o tăcută zi de decembrie a anului care tocmai s-a furişat, 2015, aflându-mă la Năsăud la o şedinţă a Ligii Scriitorilor din România, filiala Năsăud, apreciatul scriitor Cornel Cotuţiu-aveţi grijă cum puneţi accentul pe „Cotuţiu”, corect se pune pe silaba din mijloc, altfel avem de-a face cu ridicarea sprâncenelor scriitorului-mi-a dăruit noua sa carte, „La noi”, volumul IV, volum apărut la editura Charmides din Bistriţa, le citisem şi pe celelalte trei cu plăcerea cuvenită.

        Cocoşul negru de pe coperta albă din faţă, este fascinant prin frâna bruscă după o alergare lansată, priviţi-i ghearele picioarelor, suflul mişcării este magistral „îngheţat”, parcă el, cocoşul, a frânat brusc la o intersecţie cu găini pe zebră. Că aşa sunt cocoşii.

        Şi cartea aceasta a domnului Cornel Cotuţiu are un fel de deliciu al detaliilor memoriei autorului, care sunt introduse în sintezele fanteziei, până la urmă substanţa stă în detalii, avem aici o frescă formată dintr-o îmbinare a creaţiei memorialistice şi una epică şi tocmai de aici, prin căutarea timpului trecut, se caută practic un mister strecurat într-o autobiografie alegorică.

        Domnul Cotuţiu ştie să observe şi să-şi proiecteze percepţiile, analizează şi se furişează în sufletele altora şi iată, din câteva tuşuri apăsate, creează caractere. Şi pe mine m-a „taxat” cândva, eu sunt „muntean sub acoperire”. Dacă vreţi să înţelegeţi ceva din literatura domnului Cornel Cotuţiu, faceţi cumva efortul de a studia un pic zâmbetul său şi să nu cădeţi în capcana unui singur înţeles, pentru că zâmbetul scriitorului are, categoric, două capete, iar drumul dintre cele două puncte trece automat prin ironia persiflării peronajelor, de cele mai multe ori justificată. Adică, cu alte cuvinte, dacă vă zâmbeşte domnul Cotuţiu, atunci aproape sigur aveţi o problemă, ori sunteţi un pic prea sus, ori sunteţi un pic prea jos, plus cele două extreme.

        Scriam în cartea mea, „În lacrima timpului, Brezoaiele şi Rodna,” fapt corect remarcat şi de scriitorul Cotuţiu, că, cine nu are amintiri, nu are nimic, nici măcar un prezent.”Dar nu orice fel de amintiri. Domnul Cotuţiu are acele amintiri, sau cel puţin unele, care îi descarcă sufletul, dânsul nu povesteşte neapărat, practic creează şi pune în imagine caractere umane, personajele acestea nu sunt descrise din exterior, oricât de fascinant ar fi acest exterior, ci sunt o lume pe care o are sufletul scriitorului, de aceea citind „La noi”, indiferent ce volum, avem o bună doză de bogăţie şi adâncime. Nu ştiu de ce personajele scriitorului Cotuţiu mă liniştesc de fiecare dată, cu o singură excepţie, acea Marta, din „Ce rămâne”, de care începusem a mă ataşa sentimental, autorul însă a omorât-o, aşa, ca să ne facă în ciudă cu finalul acela care caută lacrima, un fel de lacrimă a destinului.

        Nicolae Steinhardt scria, simbolic, despre volumul „Opt zile pentru totdeauna”, apărut în anul 1882, „Norocul lui Cornel Cotuţiu stă în darul său de observator, în susţinuta atenţie cerută de urmărirea nuanţelor psihologice de extremă fineţe, în capacitatea transmisă cuvintelor chiar sordide în tot atâtea manifestări ale unor stări sufleteşti ori mintale decantate până la sfertul de ton şi la granulaţia infinitesimală. Şi în luciditate, în trezia inteligenţei, în puterea străbaterii unui drum neîncetat sinuos, incitant, cuprinzător.”

        Domnul Cotuţiu îndrăzneşte şi deseori şi reuşeşte, să extindă şi să adâncească forţa cuvântului, extinde construcţia graiului pentru ca el, graiul, să poată să exprime trăiri reale, înalte, autentice, poate nu putem trăi viaţa doar în direcţia viitorului, de aceea, uneori, o recâştigăm din trecut şi astfel putem trăi  viaţa a doua oară. De aceea sunt amintirile pe care nu mulţi oameni le au.      

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5