ALEXANDRU CRISTIAN MILOŞ - 60

REVOLUŢIE – DECEMBRIE 1989

Din Univers sporii de viaţă vin peste tine
Şi buzele ei roşii peste – ale tale albe
Şi însăşi Dumnezeul – Reptilian ce te cunoaşte bine
Te – îmbărbăta, lunatic, cu astrele lui calde.

Te înălţam încet, în focul lui cel mare
Uriaşă – înfăţişare în lumea neîncepută,
Vedeam scene din noapte – zi, călătorind în spaţii
Le adunam cu trudă în valea cea mai crudă.

Intenţii asuprite de-un întuneric gros
Dorinţe cum corăbii cereşti alunecând prin lună,
Şi continuarea scenei în unicul decor, lovitură de palat
Şi – actorii arşi de noapte ca de-o frumoasă ciumă.

În câte albe nopţi te-a împărţit destinul
Câte iluminări ţi le-a trimis de sus
În scena – aceasta – a nopţii, cu soldaţi trăgând cu gloanţe
Văzut-am răsăritul egal cu acel apus.

Absurde încercări pentru neascultători
O muzică curată cu tancuri, ades neînţeleasă
Păcate – închipuite şi neam de luptători, revoluţionari
Şi gălbeneala lunii curgând pe pânze, grasă.

Cuvinte adânci de noapte – zi şi aiurări fugare
Băteau în România fierbinte de - ntuneric
Caii liberi ai ţării – în copite şi culoare
Şi luminându-mi mâna, pietre lucind feeric.

Era împărăţia lui Român Împărat
În care mă trimise lumina blând – înaltă
Scenele se jucau pe ziduri de palat
Cu toţii căutam adevărata poartă.

Chinuitoare cale întinsă de triumf
Ca un covor de gală adus din altă lume
Libertatea, cetate dezgropată de sub suflări de sulf
Iisusul zilei – iată – iluminat pe rune.

Vederea unei părţi a tragii – comediei
Zburătăcire vie a ochiului din cuib
Tu, pasăre din cer a zilei, ozn ieşind cu apă vie
Ajută tu copilul să-şi ţină crucea – rug.

Securişti la drumul mare muşcaţi de întuneric
Ca dintr-o pâine neagră, adusă de departe
Astfel îţi ascuţeai toţi dinţii falşi de cleric
Şi respirai lumina din steaua fără moarte.

Venise vremea trădării, iată, culisele să ardă
Regizorul s - apară să poată fi ucis, văzut
Căci în lumina aceea intensă, orbitoare
Cine putea să-L vadă, alb strălucea tăcut.

Erupţie în scena cu alba ei pădure
Cu – animale blânde mârâind ameninţător
Şi cu fantome – ghizi în forme bizare, totuşi pure
Învăţându-le cu ele un enigmatic zbor.

Cu râuri înroşite ieşind în alte lumi
Din peşteri - naripate, sonor chinuitoare
Egipturi, Atlantide, Arcadii, Alexandrii
Şi peste toate falnic al zilei roşu soare.

Mai minunat ca vântul, mai ager decât norii
Mai rămuros ca cerbul, mai tânăr cum copacul
E Cel ce intră în zile, în pas cu călătorii
Iar Timpul se preface în Timişoare cu veacuri.

Visând idei albite de seculare clipe
Rupând lanţuri în noapte ca Hercule, viteazul,
S-ar bucura deodată, de ar fi chiar el izvorul
Ce-şi rupe-n apa lui, înfloritor zăgazul.

Sunt înconjurat de un şir de sorţi, de morţi
Şi de un albastru rece
Dezlănţuie-mă, extraterestrule ceresc, acum şi peste lume
Semnul de este viu, cântecul ce nu trece.

Şi lasă-mă ca o visare, mare
O ploaie întreagă, când soarele ne-nviază
Vin călăii infernului, cu epoleţi, într-o chemare
Îi opresc cu fulgerul ce-n mâna-mi încă arde.

Şi voi, părinţi care v-aţi dus ca să veniţi
Rămâneţi cu mine tot o visare mare
Mă văd veşnic tânăr, cu un laser luminător de sus
Non – terestru sfânt, urcând scări lungi în zare.

Ce ştii, tu, omule, ce acum încă dormi?
Iartă-mi trezirea ta şi a mea,
Vezi, somnul ieşind din pământul din noi
Se trezeşte cu gândul sprijinit de o stea.

Aud o chemare, tot o aud
Câteodată vreau să se sfârşească,
Din Cosmos însă vine cruntă porunca
Ea o să crească, ea o să crească.

Unde-mi sunt oamenii? O ţară de securişti
S-or fi oprit într-o albă nea
De aceea nu vin când îi chem
Cu lumina cerească – lumina mea!

Nouă sunt cerurile cele înalte
Şi zbuciumul care te-apleacă
Cu Eminescu şi Dante, Einstein, Jules Verne mă însoţesc în veghea lor sacră
Cu Iisus scoatem cunoaşterea ştiinţei din propria-i raclă

Mă uit la ceas şi timpul e mort
Vă dau mereu lumina ce e şi a mea
Trec scenele nopţii, zilei, cu repeziciune
Oare care din stele e stea?

Să termin revoluţia, să termin, e miezul zilei
Se deschid stelele, se deschide albastra poartă
Douăsprezece lumi au trecut, au trecut, terrieni, proletari cosmici
Treziţi-vă, uniţi-vă în alba lumină cosmică, înaltă!