Prof. Vasile Găurean: Un mister al sufletului omenesc - Lacrimile

  La clasa  a VIII-a, după 1990, se mai studia o nuvelă cutremurător de frumoasă și cutremurător de tragică, a lui Gala Galaction, „La Vulturi”, din care toți aveam multe de învățat pentru câmpul vieții. Haideți să o retrăim  un pic...

            Era  o zi  plină de soare -își începe Gala Galaction narațiunea-  vestind primăvara, în munți, la poalele Scripetelui, unde  curge apa Iablanicioarei.  Aici sălășluiește o mână  de ciobani al căror staroste e Moș Dănilă, ajuns acum la anii bătrâneții. Privea crestele muntelui scânteind în soare „după multele zile de cețuri și ploi putrede”. Bătrânul Dănilă venise aici de la câmpie, unde viața era bună, dar năvălirile sălbatice ale turcilor de peste Dunăre i-au distrus în trei rânduri gospodăria și, cu lacrimi în ochi a părăsit câmpia,  „ca să nu mai vadă plaiul silnicia de pe el”.

             „Aici,. a însurat, a măritat și și-a întins neamul pe tot muntele”-zice autorul. Văduv, la bătrânețe, avea pe lângă el o fată,  Agripina,  și pe ginerele lui  cel mai iubit, Păun Ozun.

                       Într-o zi, „l-a ajuns vestea că Tudor Vladimirescu zguduie Oltenia și cheamă  la sine pe toți care pot ține o armă în mână.”  S-a dus atunci la ginerele lui, la Păun Ozun și i-a zis: „Du-te tu în locul meu și slujește-l pe Tudor până la moarte.”  El și încă zece ciobani „pricepuți în ale flintei” au plecat, având și o scrisoare, dar de atunci, nicio veste  nu s-a mai auzit de la ei.

          Bătrânul Dănilă -la cei optzeci de ani ai săi-  își petrecea vremea mai mult sus, la stână, „mângâindu-și  bătrânețile cu un ceaslov bisericesc”.

            Cuprinsă de presimțiri negre, deseori, Agripina venea la Moș Dănilă cu pruncul Păunaș în brațe și acesta o  întărea: „Lasă, Agripino, Tudor e în București. Boierii pământeni s-au dat cu el” -veste veche, foarte veche. Treceau zilele, dar ”Viteazul oltean parcă intrase într-un mormânt.”

Într-o zi ca celelalte de acum, Agripina pregătea mâncarea și copiii se jucau pe afară. De departe, răzbătea șopotul Iablanicioarei. Era  „liniște împărătească” pretutindeni pe munte, când, deodată, răsună  strigătul  îngrozitor: „Fugiți!... Fugiți!... Vin turcii!”

E strigătul care a cutremurat de atâtea ori istoria neamului nostru: Fugiți, vin turcii! Vin tătarii! Vin polonezii, vin rușii, vin ungurii...” Cu vorbele astea își potoleau mamele pruncii: „Taci, dragul mamei, că vin cutare și cutare...”

Disperată, Agripina  „luă în brațe pe Păunaș, care dormea în albie, și cu Măriuca și cu Vlad, agățați de poala ei”, începu să urce coasta abruptă a muntelui, spre a ajunge cât mai repede la stână la Moș Dănilă, să-i dea de veste, iar el să anunțe ciobanii despre marea primejdie.

 „Era vânjoasă Agripina, dar poteca pe care apucase era una care scotea sufletul din om, încât și  Păun, rar se urca pe aici”, darmite o femeie cu un copil în brațe și alți doi agățați de ea?  Să urce, să urce... „Dacă o prind turcii, pe ea o batjocoresc și poate scapă cu viață, dar pe copii îi zdrobesc de stânci”- cugeta Agripina cu înfrigurare. Sleită de puteri, „simțea că i se urcă laptele la cap, ca într-o sticlă pe care o întorci cu susul în jos.”; „Nnemaiștiind bine ce face”, îl ascunde pe Păunaș sub o căpiță rămasă în poieniță și urcă, urcă cu cei doi copii  după ea, mai sus.

Moș Dănilă zări  departe o femeie care făcea semne „având schimnele unei  nebune” și  repede își dădu seama că e Agripina, fata lui. Copiii sosesc și îi spun teribila veste: „au venit turcii, bunicule!”, iar acesta „sună podobia: Alergați, ciobani!”.

 Când merg să-l caute în poienița de mai jos pe Păunaș, copilul...nicăieri. „Doar o spulberătură de pene de vultur, ca după o luptă” și scutece însângerate.

            „Păsările cerului coborâseră în poiană și smulseră pe Păunaș din zbuciumul plânsului și durerile foamei, din tot chinul unei viețoi omenești, în mijlocul unui popor nenorocit și rob pentru încă multă vreme.”

            Într-o clipită, bătrânul Dănilă, cutremurat, înțelese toată grozăvia acelui ceas. (Negreșit, Tudor din Vladimiri fusese înfrânt, poate murise, Păun Ozun și ai lui pieriseră, iar dragul lui nepoțel, Păunaș, în care văzuse un semn  al libertății viitoare a neamului său, pierise într-un mod cumplit.

                        Cu lacrimi în ochi, ținându-și cușma în mâini, bătrânul Dănilă plânse a doua oară în viața lui în fața cerului, într-o cutremurătoare implorare:

                       „-Pune un hotar, Stăpâne, nenorocirii nostre. Ajungă Sfinției Tale atâta jertfă, atâta jaf la vulturi din mana bietei țări și din carnea noastră.”

                                                                        x

            O tăcere adâncă s-a lăsat peste întreaga clasă.  Ochii multora pluteau în lacrimi. Alții încercau să le ascundă...Niciun foșnet. Parcă nu mai puteam coborî de pe munte, de la grozava priveliște.. Când privirile ni s-au întâlnit, am întrebat clasa:

            -Vă întreb: e normal ca un bărbat să plângă?

            -...Și da... și nu...ziseră ei clătinându-și ușor capetele

            -De ce plâng oamenii? Da, din pricina suferințelor, a unei dureri mari, a unor nenorociri, dezastre.

            Ciudat e sufletul omenesc! Sunt și lacrimi de bucurie.  când scăpăm cu bine dintr-o mare primejdie sau ni se împlinește o dornță mare, deși nu mai aveam speranțe..

            Ce este de fapt plânsul? E glasul inimii noastre- spun ,mulți. E dovada sufletului nostru. Plângem cel mai adesea când ne confruntăm cu o putere distructivă pe care nu o putem birui, cum este cazul din nuvela de mai sus.

            Înainte de războiul NATO pentru Kossovo, un sârb spunea: „la noi numai femeile plâng, când se uită la telenovele.”      E drept, bărbații au putere fizică mai mare și plâng mai rar decât femeile, dar... iată cum se confesează poeți și scriitori:

            În una din poeziile sale, Lucian Blaga, prezentând imensa durere a protopărinților Adam și Eva pentru pierderiea Raiului, spune la final  că Dumnezeu, milostivindu-se de ei, ”le-a dăruit lacrimile.”

            Poetul latin Ovidiu, exilat în Dobrogea, mărturisește și el:

            „Când îmi răsare-n minte imaginea cea tristă

            A nopții de pe urmă, din Roma, în care eu

            Am părăsit acolo atâtea lucruri scumpe,

            Din ochii mei și astăzi curg lacrime fierbinți.”

                                                (Elegia„Cea din urmă noapte la Roma”)

            Ion Luca Caragiale nu-și ascundea lacrimile. „Mă! Eu sunt un om sentimental!”.

                       Dante Aligheri, în călătoria sa de dincolo de lume, de fericire, atunci când o întâlnește pe iubita sa Beatrice, spune:  ”nestăvilit mi-au plăns și ochi și gură...”

                       Coco Chanel -faimoasa designer francez -spunea: „nu poți avea ochi frumoși dacă n-ai plâns.”

            O Goga zice despre  Ardeal: „La noi sunt cântece și flori/ Și lacrimi multe, multe...”(La noi)

                       Plânsul este și foarte sănătos (sanific). Lacrimile conțin o substanță puternic bactericidă: lizozima. E și reconfortant fizic și psihic, fiind recomandat. Produce o descărcare tensională puternică, reconfortantă.

            Există și cazuri de sfidare a plânsului. G. Coșbuc, în poema „Lupta vieții” zice spartanic:

            „O luptă-i viața, deci te luptă

            cu dragoste de ea, cu dor.

            Oricare-ar fi sfârșitul luptei,

            Rămâi să lupți, că ești dator.

             ..Ninic nu-i mai de râs ca plânsul

            În ochii uni luptător”

            ,...,căci plânsu-i de nebuni scornit

                                      Și de femei”

              Pe vremea  „realismului socialis”, melancolia,  tristețea nu erau privite cu ochi buni și creațiile literare cu aceste teme erau de obicei respinse, fiindcă demobilizau masele...

            Ovidiu Genaru, poet din Bacău, are un fragment în care lacrima este adusă  în fața judecătorului comunist:

            „I se cere să se legitimeze: nu are acte./ A fost întrebată:,,cu ce ai greșit?/

            Ea a ridicat din umeri./ ,,Recunoști că trăiești în concubinaj/ Cu diferiți indivizi? a zbierat acuzarea./

            „Provii din râs sau din plâns??”/,,Nu-mi cunosc părinții” a răspuns Lacrima./

            Și grefierul a notat în procesul verbal: „Origine dubioasă”/

            „Înnoptezi în cartierul nostru și / Nu ești înregistrată în cartea de imobil”- a spus procurorul./ Prezența ta între oameni produce igrasie umană. Lacrima și mai cum?””/ „Nu-mi cunosc părinții. Nu sunt căsătorită.” a spus Lacrima// „E o stricată, o prostituată” -zise sala/

            „Numește-ți doi-trei martori” i-a mai zis judecătorul./ ,,Nu vreau să mă apăr, sunt nevinovată” -a încheiat Lacrima./ „ Se poate, zice judele, dar fiindcă tot  te afli aici, Te acuz din principiu / Îți dăm cinci ani de pușcărie.”

                                                                                                prof. Vasile Găurean

          : `