Cornel Cotuțiu: Doar... două scrisori

Am reușit, cu timpul, să îmi... disciplinez imboldurile de nostalgie - aceasta, din nevoia de a-mi proteja „bunul mers” al zilei. Însă, când prezentul nostru socio-moral are impulsii de nesimțire publică, dau curs unuia dintre resorturile de „autobandaj”, alcătuite de-a lungul anilor. Unul dintre „ritualuri”: Scot dintr-unul din sertarele cu corespondență câteva plicuri. Și nu o dată dobândesc un fel de replică la puseul prezentului.

     Am acum pe birou o epistolă din America și alta din splendida Bretania.Ele mă invită, ca dintotdeauna, la discernământ și ponderare când e să apreciez, de pildă, lumea occidentală și cea de peste Atlantic.

     Liviu Bleoca a fost câțiva ani un foarte apreciat profesor de engleză la Colegiul Națiional Beclean și colaborator la prestigioasa revistă de cultură postdecembristă „Minerva”. După o vreme, s-a stabilit într-un oraș din California, lucrând la o instituție liceală de acolo. Transcriu o secvență, ferindu-mă s-o comentez:

     ”America se cam duce de râpă și probabil că punctul cel mai slab este chiar învățământul. Elevii sunt nu numai (semi)analfabeți dar și foarte violenți (ca întreaga societate dealtfel). /.../ La  capitolul cultură, americanii stau slab de tot și mă doare sufletul când mă gândesc la revistele literare de acasă, care-și încetează apariția. Trebuie să vezi cu ochii tăi ce înseamnă o societate „subculturală”, cum e cea americană, ca să-ți dai seama de dimensiunile dezastrului. Și încă cea americană are măcar scuza că este eficientă în alte domenii.”

     Iar acum, un fragment din scrisoarea primită de la profesoara Corinne Simon, care a vizitat România, cu o ședere în zona Bistriței, în compania unui grup de elevi, de la o școală din nordul Franței, unde, cu un an înainte, un grup de școlari bistrițeni au beneficiat de găzduirea lor:

     „Am fost totuși surprinsă de ușurința cu care am fost în stare să ne adaptăm la climatul vostru de viață și de dezinvoltura cu care voi ați adoptat modul nostru de viață în săptămâna petrecuă printre noi. Mi se părea că ați mai fost aici de mai multe ori înainte; chiar dacă în privirile voastre se putea citi uimirea și admirația, niciodată nu    v-am simțit dezorientați, pierduți în lumea aceasta occidentală. Cred că acest lucru se datorează marii voastre spiritualități și marii voastre culturi, care vă permit o astfel de adaptare.”

     Sunt curios ce impresii ar strânge madame Simon la o întâlnire cu noi, acum, în anul de grație românească 2024.

                                                                       Cornel Cotuțiu