Aniversare. Ștefan Borbély: Cartea fizică și cea electronică nu se află într-un regim concurențial, ci, dimpotrivă, într-unul de completare

            - În primul rând vă mulţumesc pentru amabilitatea de a acorda acest interviu. Vreau să pornim de acasă. Ce reprezintă pentru dumneavoastră acasă? Unde a fost acasă înainte de Cluj?

            - Acasă a fost dintotdeauna acolo unde este și astăzi: Transilvania. Dincolo de determinațiile geografice precise – am copilărit și m-am format la Făgăraș, dar am mai trăit la Tg. Mureș și în câteva campusuri universitare din Statele Unite și Anglia –, axul afectiv de referință l-a reprezentat Ardealul, cu toate că, de pildă, mie mi-a plăcut și haosul germinativ al Bucureștiului, unde mergeam vara la rudele mele în timpul școlarizării și al perioadei cât am fost student, și unde mă întorc mereu cu interes. M-am adaptat ușor peste tot pe unde am umblat, din convingerea subconștientă, transformată ulterior în tehnică de viață, că poți să-ți construiești, să-ți amenajezi un cuib propriu, de protecție, chiar și-n cele mai nepotrivite medii. Camera mea de acum este un asemenea spațiu subiectivizat până la baroc sau – spun unii – până la o incongruență „muzeală”, fiindcă am strâns în ea sute de bizarerii afective aduse de peste tot pe unde am umblat, inclusiv roci vulcanice de pe Etna sau o sticluță de apă din Loch Ness, Scoția, la care mă uit cu speranță în fiecare dimineață, că doar-doar o să germineze monstrul într-o ipostază miniaturală. Încă nu s-a întâmplat, dar eu nu am încetat să nădăjduiesc.

         - Câteva cuvinte despre copilăria dumneavoastră...

       - Am avut o copilărie rațională, tipică, prin nimic deosebită de a altora din jurul meu, consumată în perimetrul respectabilității burgheze clasice. Se prea poate, totuși, ca în subconștientul meu să fi acționat câteva pârghii modelatoare specifice, cum e chemarea muntelui, cu a cărui imagine mă trezeam dimineața, sau aceea a ruralității compensative, pe care am deprins-o la Sâmbăta de Sus, unde am și acum prieteni, deși bătrânii care mă găzduiau în timpul vacanțelor s-au mutat de mult la cele veșnice. Orășean get-beget fiind, am plecat întotdeauna la sat pentru un echilibru energetic suplimentar, facultatea stimulându-mi în mod surprinzător disponibilitatea pentru arhaicitate prin cooptarea în diferite colective care făceau cercetări de folclor și de mentalitate rurală. Ca o curiozitate, am trecut personal printr-un rit nocturn de lustrație, fișa de observație trebuind să se găsească pe undeva prin arhiva Institutului de Folclor din Cluj. În privința Făgărașului, modelatoare s-a dovedit a fi, în cazul meu, și stilistica de ansamblu a orașului mic, multicultural, normativ, cu două licee de prestigiu în centru, o cetate pe care aveam s-o vizitez doar după 1989 și un combinat chimic uriaș, unde lucra fiecare a treia persoană pe care o cunoșteam. Mitologia combinatului era întreținută de existența unei secții subpământene, unde se fabrica explosibil bazat pe nitroderivați, care a și explodat de câteva ori în copilăria mea și despre care nu se cuvenea să vorbești, tot așa cum nu se vorbea decât aluziv despre cetate, care funcționa în incinta orașului ca un fel de insulă secretă. Am învățat, așadar, de mic copil că tot ce este mare ascunde ceva mic, esențial, și, zâmbind ca de o șotie bună, aș putea spune că am cunoscut intuitiv „lucrul în sine” cu mult înainte de a-l fi citit pe Kant. Toată viața am căutat ceva mic (sacru, simbol, rit etc.) ascuns în stufoșenia adesea de nepătruns a ceva ce este mare și care a fost construit cu scopul explicit de a escamota esența. Mai simplu spus, cetatea ca terra incognita și secretul subpământean al combinatului făgărășan mi-au pregătit terenul pentru Gnoză.

          - Pentru a completa tabloul familiei, vreau să vorbim puţin despre mama şi tata. Ce a reprezentat pentru dumneavoastră mama şi tata? Ce aţi preluat din caracterul mamei, dar al tatălui?

            - Din zestrea familială a tatălui meu am preluat propensiunea către bricolaj și pasiunea asocierii unor elemente cel mai adesea incongruente, iar din substanța mamei – mai hotărâtoare pentru mine – artisticitatea, măcar ca atitudine umană generală, dar și ca exigență. Întreaga familie a tatălui meu era populată de meșteșugari (dogari, tâmplari) și, când intram în atelierele bunicului sau în cele ale unchilor mei, prima intuiție pe care o aveam era aceea a haosului din care se naște forma. La bunicii mei, unde petreceam mult timp, fiindcă malurile Oltului și ale cetății erau mai ofertante decât claustrarea de la bloc, atelierul arăta cam cum arată camera mea de lucru acum – ar fi un eufemism să spui că eclectic. De grindă erau agățate fel de fel de unelte mici, unele fiind strecurate în crăpăturile care se formaseră între timp, pentru a se bucura de un echilibru instabil. Eram mereu îndemnat să culeg toate sârmele și șuruburile pe care le întâlneam în cale, fiindcă „nu se știe la ce vor folosi”. Am bricolat mult și fără talent în copilărie, exercițiile fiind utile fiindcă mi-au arătat la ce nu sunt bun. Mama fusese fotografă: eram abonați, prin bunăvoința ei, la câteva reviste de profil din Occident (acestea nu erau cenzurate), unde o rubrică era dedicată greșelilor din arta fotografică. Sugestia că există și lucruri care nu sunt de nasul meu, că mă întrec a fost fundamentală pentru climatul meu de formare. Părinții mă lăsau să experimentez tot ce vroiam – mă înscrisesem cam la toate atelierele de la Casa Pionierilor, inclusiv șah, deși era limpede că nu-s făcut pentru unele dintre ele, dar părinții mei erau preocupați să aflu pe propria mea piele care-mi sunt limitele. Ceva, însă, din tot acest amalgam a rămas nelimitat: dragostea pentru mirosul de lemn proaspăt prelucrat. Duceți-mă într-un atelier sau într-o lemnărie și veți avea dificultăți să mă scoateți de acolo.

            - Bănuiesc că la început vă trimiteaţi cronicile la reviste prin scrisori tradiţionale, acum le trimiteţi prin email. Partea electronică este mult mai aproape de noi şi atunci reuşim să avem până şi revistele mult mai repede în casele noastre. Este un avantaj sau dăunează internetul presei culturale mai ales celei tipărite?

   -În studenție, băteam textele – ale mele și ale altora – la mașina de scris a Echinoxului, deși mașină de scris am avut dintotdeauna, ca urmare a unei pățanii care se putea lăsa cu cântec. Obișnuind să cotrobăiesc peste tot, în căutare de „giuvaeruri secrete” (merg și acum relativ regulat la Piața de Vechituri, ultima găselniță fiind o celebră monografie Luther, vândută de un ambulant care nu știa ce are, așa că i-am dat mai mult decât a cerut), am găsit în podul casei bunicilor mei un sac de cartofi, în interiorul căruia se afla o mașină de scris de peste 20 kg. Am cărat-o cu greu jos, bunicul meu era să facă atac de cord când a văzut-o, întrucât cădea sub incidența unor restricții speciale, dar m-a lăsat s-o lubrifiez și să-i strâng șuruburile, pe considerentul că un zgomot suplimentar venit din atelier n-avea cum să deranjeze. Tatăl meu nu m-a lăsat s-o aduc la bloc, fiindcă ne-ar fi trădat țăcănitul, așa că am învățat să scriu la mașină pe un butuc, cu cățelul alături, pe post de asistent de circumstanță. Aceasta a fost mașina la care am început să scriu după ce am devenit scriitor cu patalama, la Tg. Mureș, unde calitatea de colaborator permanent al Vetrei mi-a legitimat dreptul de a poseda o mașină. În 1992, bursier Fulbright la Bloomington Indiana fiind, m-am înscris, din nou, la toate atelierele deschise membrilor campusului, inclusiv la cursurile de computere. M-am întors, așadar, contaminat de toate relele promisiunilor virtuale, pe care scriitorii conservatori le incriminează astăzi când au devenit realități și mi-am vândut autoturismul pentru a cumpăra un computer. Windows încă nu era, unele caractere se introduceau cu coduri, prin sistemul WordPerfect, acesta fiind computerul la care mi-am scris și redactat lucrarea de doctorat. Nu vreau să epatez, dar chiar cred că un intelectual mefient față de computer și față de universul presei virtuale e ca un mecanic auto lipsit de șurubelniță și de alte unelte trebuincioase meseriei. Există un singur alt handicap care-l descalifică din competiția globală: necunoașterea limbii engleze. Știu ca, formulând în acest fel, îi supăr pe francofili, însă, dn experiență proprie, am înțeles că Franța și-a tăiat de una singură craca de sub picioare refuzând universalismul terminologic al lumii virtuale (francezii scriu la ordinateur și folosesc logiciels pentru a accesa lumea etc.) și impunând restricții drastice în privința accesului la informație, mai ales la cărți. Am mii de cărți academice de primă mână descărcate de pe Internet din mediul intelectual anglo-saxon, dar e mai mult decât o aventură să vezi o carte de la Gallimard. Naționalismul protector tradițional subminează accesul liber la cartea franceză: cred că aceasta este o partidă pe care Hexagonul a pierdut-o pe mână proprie.

            - Se vorbeşte foarte mult despre cartea-obiect şi cartea electronică. De care vă simţiţi mai aproape? Va dispărea într-o zi cartea scrisă?

            - Secțiunea finală a întrebării Dumneavoastră sugerează un răspuns de tip nostalgic, recuperatoriu, ca și cum dispariția cărții scrise ar fi echivalentă cu un cataclism. Nu cred că va dispărea, tot așa cum nu cred că cele două – cartea fizică și cea electronică – se află într-un regim concurențial, ci, dimpotrivă, într-unul de completare. Ca om de știință – atât cât sunt... –, nu pot să nu constat că arborescența de informare a realității virtuale o întrece, adesea, pe aceea a cărții fizice. Citesc, de pildă, un pasaj din Vechiul Testament și în el există zeci de trimiteri și săgetuțe albastre care, odată accesate, deschid mii și mii de linkuri. Esența e să știi să separi grâul de neghină, să nu te lași amăgit de amatori cu ideologii specifice, cum sunt, în cazul de față, cele motivaționale. Experiența mi-a arătat că, în faza propedeutică a unei lucrări științifice, Internetul e indispensabil, întrucât reduce timpul de bâjbâire. Tuturor acestor lucruri, banale în ultimă instanță, li se adaugă nuanțele regionale, cum este cazul culturii române și, prin extindere, al celor din țările aflate până nu demult sub umbrela Moscovei. E un aspect pragmatic aici, care generează încă o groază de supărări. Până în 1990, circumscrierea tematică și exegetică a unei cărți se făcea prin raportare la ceea ce știam noi, într-o cultură marcată de cenzură, de inhibiții și de o orientare ideatică relativ enclavizată. Literatura română era un sistem cu reguli autoscopice, autosuficiente, atent întreținute, al cărui stindard – bun la toate – era preeminența esteticului. Și azi, când vrem să vorbim despre „rezistența” scriitorului român în dictatură, spunem că ea se practica în numele „recuperării esteticului”, valoare aproape transcendentă. După 1989, sindromul de enclavă fericită, autosuficientă, s-a risipit ca fumul, întrucât, în domeniul exegezei literare de pildă, unica bază de referință o reprezintă ceea ce s-a scris în lume despre acel subiect. Dispunând de Internet, de avantajul circulatoriu al cărții electronice, nimeni nu-și mai poate proclama retardarea spunând că „n-am știut care e nivelul mondial al temei”. Numeroase tensiuni din viața noastră literară vin pe fondul „canonic” al voinței de enclavizare autosuficientă provincială, pe care mulți o apără. E neplăcut să afli că ești din capul locului depășit, că ideile tale au fost, de fapt, „fumate” de mult pe alte meridiane ale planetei. Mulți dintre semizeii literaturii noastre de azi sunt și au fost dintotdeauna anacronici, îmbătându-se cu apă rece în timp ce numărau, febril, monezile calpe ale notorietății de debara.

            - Cărţile dumneavoastră sunt ample studii de istorie literară. Cum a fost momentul întâlnirii cu prima dumneavoastră carte tipărită?

            - Nu sunt toate studii. Am mers, în ansamblu, pe trei linii complementare: cea a studiului științific, cea a eseului erudit și cea a criticii de întâmpinare, pe care o practic sistematic de peste 40 de ani. Istoria primei mele cărți am povestit-o și în altă parte. Prin 1985-86 am întocmit un volum de studii și eseuri și l-am trimis la Editura Eminescu, pe considerentul că mulți dintre colegii mei de generație debutaseră deja. Editura a acceptat manuscrisul, cartea a fost anunțată în două proiecte editoriale anuale, dar eu continuam să nu am nici un răspuns. La un moment dat, redactoarea cărții s-a prevalat de prezența mea la un simpozion local și mi-a strecurat îndemnul de a-mi căuta „pile”, întrucât „sunt unele probleme”. Am aflat care erau acestea: cenzorul suprem al literaturii din vremea ceaușismului, Mihai Dulea decretase că volumul este un fals: e imposibil ca un autor cu nume maghiar să scrie atât de bine românește. Această suspiciune, că m-aș folosi de un traducător camuflat, m-a urmărit și după 1990, persistând chiar și astăzi. Atunci, sfătuit de Dan Culcer, care avea formidabilul simț ironic de a împinge orice lege până la extremele sale stupefiante, abstruze de aplicabilitate, i-am scris o scrisoare lui Mihai Dulea, explicându-i cine sunt și cum de știu românește. Argumentul lui Culcer a fost: ca autor, ai dreptul să îi scrii celui care răspunde de editurile din România. Spre deplina mea uluială, am primit un răspuns de tip eschivă de la Dulea, trimis și el prin poșta simplă, așa cum am trimis și eu scrisoarea (am publicat-o în ianuarie 1900 la Iași). Replica îngropa definitiv manuscrisul meu, pe criterii de „inactualitate” tematică, însă o formă mult îmbunătățită a lui va fi publicată de Irina Petraș în 1995 sub titlul Grădina magistrului Thomas. (Am avut dintotdeauna o pasiune perdantă pentru titlurile atipice, baroce, extrema reprezentând-o Xenogramele.)

            - Cum este omul Ștefan Borbély în viaţa de zi cu zi, spre deosebire de scriitor şi profesor?

           - Este anonimul perfect, ușor atipic și uneori exasperant. Joacă baschet în fiecare dimineață, are pasiunea, întreținută, a vestimentației colorate, caută „rarități” cu care își sufocă apartamentul, cultivă flori pe terasă și se bucură de atașamentul solidar al câtorva prieteni, care pot fi numărați pe degetele unei singure mâini. Călătorește prin Europa, stă cam mult pe unele rețele de socializare, sare de la o informație la alta, căutând să le aprofundeze, și are vocația ingenuă a „provinciei pedagogice”, motiv pentru care a fost un entuziast al NEC-ului și este membru al Academiei Europaea. În esență, e un om care percepe spectacular lumea, savurând-o cu un simț sarcastic uneori prăpăstios, sosit pe linie paternă. Întrebat ce mai face, se miră, zburdând pe terenul de sport, că are atâția ani câți i se spune că are și răspunde stereotip: „înfloritor, ca toamna”. Dar e și omul care simte, în interiorul său, neașteptata activare a unor semnale de alarmă, moștenite, majoritatea, tot dinspre părinți. Devii conștient de senectute doar în momentul în care înțelegi că părinții urcă în tine, revendicându-și dreptul la zestrea genetică. E revanșa lor târzie, degeaba i te opui. Se spune, îndeobște, că fiecare moare singur. Dimpotrivă, după mine, te stingi ca membru al familiei din care faci parte. Aceasta e ultima ironie pe care ți-o administrează viața: îți retrage dreptul, afirmat uneori orgolios, la unicitate.

            - Vă mulţumim.

.....

                                                  La anii optzeci

Eram profesor de aproape șapte ani la o școală din Hunedoara( nu mă las deloc ispitit de semnificațiile cifrei neocolite de toate dicționarele de simboluri), aveam un director blajin, care, în perioada studenției, îl văzuse pe Blaga cel marginalizat și care știa multe despre greva studențească  legată de numele lui Valeriu Anania, îmi dădusem examenul de definitivat la Cluj și fusesem admis la doctorat, tot la Cluj,împreună cu Irina Petraș și Elena Neagoe, buna prietenă a Ioanei Em. Petrescu, indrumătoarea tezei mele de licență. Așa se face că   am fost invitat să particip, în luna mai a anului 1980, la un simpozion Arghezi organizat la Facultatea de Filologie de pe malurile Someșului( filologie, nu „litere”, cu literele o cam isprăviserăm noi de prin clasa întâi). Accept? Bravo, cine eram eu să nu accept? Drept e că înainte de a-mi confirma participarea, m-am frământat  cu gândul, „feliu și chip”, vorba humuleșteanului, dacă nu cumva chiar m-a bătut gândul, care, până la urmă a biruit precum la cronicar, și am trimis confirmarea.

Și am văzut programul simpozionului și mai ales numele participanților: Viorel Mureșan, Aurel Pantea, Ștefan Borbély, Ion Simuț, Petronela și Ion Moldovan, profesori de la filologia clujeană, nume cunoscute, dintre care amintesc pe Irina Petraș și pe Ioana Em. Petrescu.

Comunicări deosebit de interesante și de valoroase fără nicio îndoială, dar mie mi-a reținut atenția în mod deosebit excelentul eseu al lui Ștefan Borbely. Mărturisirea poetului că a mers la mănăstire pentru a învăța să scrie pe dedesubt a fost pentru viitorul universitar Ștefan Borbély  punctul de plecare a unui demers interpretativ modern și original, contând ca o aventură singulară, finalizată prin propunerea unor posibile repere ale profunzimii poetice argheziene.

Îmi pare rău că nu i-am cerut atunci lui Ștefan Borbély textul cu care aș fi vrut să mă desfăt în ceasuri alese de îngăduită zăbavă. N-am făcut-o poate și pentru că bucuria sărbătoririi poetului de la Mărțișor a fost întunecată de moartea neașteptată a lui Marin Preda! Poate că textul despre scrierea argheziană pe dedesubt s-o fi pierdut așa cum se pierd toate ale lumii acesteia sau poate să fi fost salvat de revista „Tribuna”, care la inițiativa regretatului Liviu Petrescu, a înființat rubrica „Alfa” dedicată tinerilor critici și eseiști. Poate!

Nu cred să fi vorbit prea mult cu Ștefan Borbély, dacă nu cumva poate trece drept o exemplară conversație  bucuria de a-i fi citit cărțile! Și tristețea, în egală măsură, de a le fi citit pe toate (La chair est triste, hélas!), tristețe astâmpărată doar de gîndul că vor veni alte și alte cărți! Oricum, cu Ștefan Borbély nu aș fi putut „sta de vorbă”, fiindcă nu vorba îl fascinează pe eruditul critic și eseist, ci  cuvântul care, în vremuri hőlderlinian sărace, nu s-a lepădat de puterea sa creatoare. Acum câțiva ani, un alt coleg de filologie clujeană, cu care îmi îngăduiam de cele mai multe ori „să stau de vorbă”, m-a întrebat dacă și cu Ștefan Borbély vorbesc tot așa cum vorbesc cu el!  Mărturisesc aici cu toată sinceritatea că atunci când vorbesc cu Ștefan Borbély, vorbesc întotdeauna pe dedesubt, vegheați amândoi de prezența cuvântului arghezian!

                                                                                                                  Mircea Moț

Nu este puțin lucru să cunoști un om de aproape jumătate de secol. Nu am numărat anii și nici acum, la moment aniversar, nu intenționez să fac acest lucru. Las istoricilor literari dificila misie de a număra volumele de eseistică, istorie și critică literară semnate Ștefan Borbély, care umplu rafturile bibliotecilor, las bibliografilor plăcerea de a răsfoi paginile aproape a tuturor publicațiilor literare din țară pentru a-i descoperi semnătura; sunt fapte impotante în biografia unui creator pe care, în astfel de momente de bilanț, le rememorezi cu satisfacție. Dar, repet, acum când mă pregătesc să rostesc tradiționala urare, o altă imagine aș dori să evoc, o imagine prin care acesta s-a impus în lumea literară, aceea a criticului intransigent față de impostură, ferm în opinii, consecvent și tenace în susținerea punctelor sale de vedere, ba chiar îndârjit atunci când s-a văzut obligat să apeleze la baioneta polemicii.

Încerc să găsesc un cuvânt care să-l caracterizeze și nu mă hotărăsc. Ezit între seriozitate, temeinicie, corectitudine. Mi-l imaginez la masa de scris, deloc vulcanic, cumpănind atent epitetele, nuanțat în aprecieri, meticulos în construirea eșafodajului critic. Întâlnirile noastre de la Filială cu prilejul lansărilor de carte au fost întotdeauna pentru mine o plăcere, o relaxare a minții. Ștefan a devenit, în timp, unul dintre colegii scriitori în care am avut și am încredere totală. De câte ori i-am dăruit o carte, emoțiile nu m-au părăsit și nici întrebarea „oare care va fi părerea criticului Ștefan Borbély?“

Au trecut anii și iată-l sănătos, prolific, entuziast, admirator al naturii. Mi-l imaginez privind îngândurat, de pe terasa plină de flori a locuinței sale de la porțile Clujului, dealurile înconjurătoare, amfiteatru ciclopic până sub culmile înnegurate ale Apusenilor, apoi unduirea copacilor straniu contorsionați ai pădurii Hoia și verdeața câmpului năpădit acum de case stereotipe, strecurându-se discret, atât cât a mai rămas din el, spre lunca Someșului. Motive temeinice pentru meditație, pentru scris.

La mulți ani, Ștefan Borbély!

                                                            Doina  Cetea