Zorin Diaconescu: Obiectul negru cu cercuri concentrice

Pentru orice scriitor, momentul când şi-a văzut pentru prima oară numele tipărit într-o publicaţie este unul de neuitat.

 Ce amintiri aveţi despre momentul când v-aţi văzut, pentru prima oară, numele tipărit într-o publicaţie?

 Anchetă realizată de Ilie Rad

Debutul autentic înseamnă să riști totul pe o carte, e altfel când îl comiți cu plasa de siguranță a subzistenței asigurată din altă parte, când trăiești doar o aventură emoțională și e un moment al adevărului când nu mai ai cale de întoarcere. Lăsasem în urmă relativ confortabila catedră de engleză de la liceu și mi se spusese clar că renunțând la titularizare nu mai aveam cum să revin în învățământ.

Pentru mine acel moment persistă în memorie luând forma obiectului negru cu cercuri concentrice, așa vedeam în fața mea obiectivul camerei așteptând să se aprindă becul roșu - intrarea în direct. În fotoliul opus se afla ambasadorul RFG - de dinainte de unificare - lângă mine si la fel de emoționată colega Eva Laszlo Herbert, debutantă și ea iar în căști îl auzeam pe regretatul Tavi Dohotaru, regizorul de emisie care îi admonesta nu prea blând pe cameramani. Pe monitor rula genericul TV Cluj iar anatomia mea o luase razna cu stomacul undeva în zona gâtului. Din platou nu vedeam mai nimic fiindcă sensibilitatea camerelor de studiou era alta, aveau nevoie de multă lumină iar eu primeam circa 17.000 de wați direct în ochi. În minte ar fi trebuit să am sfaturile lui Horia Bădescu, directorul de atunci al instituției dar sertarul cu povețe plecase undeva într-un univers paralel, diplomatul își consulta discret ceasul, avea 15 minute pentru interviu iar cu colțul privirii am apucat să-l văd prin ochiul ciclop pe Cornel Udrea defilând prin regie cu un vraf de casete video, când s-a aprins becul fatal și am urmat eu în prim plan.

“To be or not to be…” le recitasem de atâtea ori elevilor mei fără să mă gândesc atunci că voi ajunge să joc rolul lui Hamlet în astfel de împrejurări. Dostoievskian mi-am recapitulat existența în două secunde după care am înghețat… emoțional. Stomacul și-a reluat locul prevăzut de anatomie, respirația - normală, vocea idem și m-am apucat de treabă. Întrebările mele alternau cu cele ale colegei, răspunsurile ambasadorului, diplomatice și scurte, iar interviul s-a încheiat la minutul 14:50. Tavi zâmbea satisfăcut. Ți-am spus…

Cale de întoarcere n-a fost, nici nu am căutat-o. După pensionare am venit printre scriitori, presa se face azi după alte canoane care nu sunt potrivite pentru vârsta a treia.

Scriitorii nu mă agreează fiindcă sunt tot timpul cu ochii pe public iar ei sunt obișnuiți cu privirile întoarse spre interior. Până la urmă ne înțelegem cumva. Internetul ne-a transformat în refugiați și se iscă o neașteptată solidaritate.

Cred că fără acest debut aș fi trăit doar pe jumătate, viața la catedră e frumoasă dar totul se întâmplă ca într-o seră unde nu plouă și nu bate vântul, eventual se mai deschide o ușă și se face curent, care aduce vreun inspector. Televiziunea și radioul au fost ani de zile un câmp de luptă, unde viața era scurtă, însă trăiai într-o zi cât într-o viață.

Lucrurile s-au așezat după anul 2000 iar eu aș fi regretat dacă nu aș fi trăit acel zbucium în fața camerei, cu microfonul în mână.

Când sunt invitați într-o emisiune, scriitorii își aduc cărțile, se legitimează cu ele. Eu pot să aduc amintirile, dar nu sunt sigur că mai vrea cineva să le asculte.