Zoreni. Oaza de firesc

E din nou  sâmbătă dimineața. Încă o zi de toamnă aurie, ca în Hanu Ancuței, când, de Sfânta Paraschiva, mașina prietenului nostru, dr. Vasile Habor (Gicu), ajunge de această dată, nu la Mănăstirea Prislop, ca în urmă cu un an, pe 1 septembrie și nici ca în această toamnă, pe 9 octombrie, unde am fost pentru închinare, același trio, ci la Zoreni, un superb sat încropit cu veacuri în urmă, în căușul format de coamele dealurilor, la 40 km de Bistrița.

Șoseaua asfaltată, înținată în curbe dese, coboară lin de pe spinarea unuia dintre dealurile specifice Câmpiei Transilvane, încărcate cu bogate lanuri de porumb, care străjuiesc tacit vatra satului, unde scriitorul și omul de televiziune, eruditul Valentin Marica, a văzut lumina zilei.

În biserica nouă, superbă, aflată chiar lângă șosea, lume multă, bărbați venerabili grupați pe partea dreaptă și femei ca niște Mare ale lui Slavici, grupate pe partea stângă, sunt gata primeniți și primenite să participe la Sfânta Liturghie. Lângă noi, în absida dreaptă, seniorii satului, bărbați cu fețe brăzdate de vitregia timpurilor, dar cu priviri candide, par a sta de strajă, apărând parcă ultima redută străbună, a omului care doar în Dumnezeu își poate găsi firescul.

Ca o prelungire a liturghiei cerești, liturghia pământească, oficiată de pr. paroh tânăr, Petru Peica, și de pr. stavrofor, fost coleg de clasă al Mitropolitului Andrei, Dănuț Suciu, revenit în țară, din San Antonio, Texas, armonizează cântecele de la strană cu cele ale îngerilor, veghetori ai sufletului Zorenilor.

După emoționanta liturghie și înălțătorul cuvânt de învățătură creștină rostit de preotul invitat, facem ascultare, prezentându-ne la casa parohială, la o cafeluță și un pahar de vorbă. Dar cât ai bate din palme, constatăm că așa-zisa „cafeluță” de la casa parohială, fusese numai un pretext pentru a ne invita la masă, mai bine-zis un moft care avea să finalizeze masa copioasă încărcată numai cu bunătăți tradiționale, inclusiv cu nemaipomenita pâine de casă, cu supa de găină, cu delicioase fripturi și cu sărmăluțe ca la mama acasă.

Următorul pas este popasul făcut la cimitir, unde-și dorm somnul de veci, atât cei din neamul lui Marica, în frunte cu părinții Lazăr și Maria, cât și cei din neamul lui Habor, în frunte cu părinții Vasile și Veronica (Dumnezeu să-i odihnească în pace!). După epuizarea rugăciunilor de parastas, ajungem în sfârșit, și la casa părintească a scriitorului, în spațiul mirific al copilăriei celor doi, Valentin și Gicu, unchi și nepot. Ajungem de fapt, la locul unde, pare-se, „nu s-a întâmplat nimic” și unde timpul pare a nu se mai putea urni din loc, ca în Zăpadia lui Ion Brad. Casa părintească, așa cum au lăsat-o bătrânii, ograda cu poiata, cu cotețele și cu găbănașul, grădina de deasupra curții, despărțită de aceasta, printr-un gard, ca și cum ar apăra o altă lume, cu pomi crescuți pe o câinoasă pantă, parcă tot mai tineri în îmbătrânirea lor, unde păstorește mărul Ionathan, ca o reiterare a pomului cunoașterii, și grădina de sub curte, unde cresc parcă uitați de lume, dovlecii de țară și porumbul care trebuie cules pentru păsat - toate acestea, inclusiv o roată de car cu cercul ruginit, „aflată” de cel puțin o jumătate de veac, „pe pană”, rezemată de găbănaș - toate acestea, ca participante, alături de biserică, de cimitir și de statuia Țăranului Român care tronează nu departe în sat, la un „prototip”, încă păstrează proaspăt în „marea trecere” și tăcere, aerul oazei de firesc într-o lume mai mult decât modernă, înrădăcinată cu o tot mai mare îndărătnicie în stânca nefirescului și guvernată de tentaculele unei democrații false.

Povestind la un păhărel de licoare de prună bistrițeană, precum cristalul, și delectându-ne cu delicioasele „prăjituri de toamnă” preparate cu mult suflet, de gazda noastră, doamna profesoară Emilia Marica, încercăm să ne îmbătăm privirile cu tot ceea ce poate fi mai frumos în miez de brumar, tinzând să înțelegem tot mai bine, sintagma lui Mircea Eliade care spune că „lucrurile banale”, dacă participă „la un prototip”, devin „embleme sau vehicule ale principiilor metafizice”.

                                                      Prof. Nicolae Suciu