Voichița Stejerean & Vasile V. Filip, Popasuri și povești din piemontul Călimanilor

            Ce poate fi mai plăcut decât să citești o carte trecând-o prin filtrul minții și inimii, să ,,topești” bariera fizică intrând cu toată ființa în lumea ei? În cazul acestei minunate cărți ,,Popasuri și povești din piemontul Călimanilor” pasul nu-i doar obligatoriu de făcut, dar este și foarte simplu. Cum ar putea să nu fie așa, cu o carte care, prin truda îndelungată, meticuloasă și tenace, întinsă pe mulți ani a autoarei Voichița Stejerean, culegătoare a treizeci și opt de povești-legendă, structurate și prezentate cu pricepere de coautorul Vasile V. Filip, ne aduce aproape, la îndemână, o lume fascinantă nu doar pentru copii, ci, în mai mare măsură, pentru adulți.

            ,,Nu poți să vezi zâne dacă nu ești zănatic”, spunea Nichita Stănescu, dar nu voi defini acest termen, zănatic, ca o condiție obligatorie pentru accesul în lumea legendelor doamnei Voichița Stejerean, de fapt legende ale oamenilor și locurilor, de mii de ani, autoarea aducându-și doar o uriașă contribuție la salvarea acestui tezaur al imaginarului colectiv al multor generații de trăitori în această minunată zonă geografică, piemontul Călimanilor, după aprecierile formulate cu maxim profesionalism de autorul Vasile V. Filip în cuprinzătoarea, necesara și binevenita prefață, treizeci de pagini de informații de excepție, absolut uimitoare, în care autorul apreciază, argumentând științific acest demers al autoarei ca salvator, dar nu singular, cum nici conținutul legendelor nu este întâlnit exclusiv doar în această zonă, specialistul identificând similitudini cu numeroase povești larg răspândite, din Ardeal până în Europa. Un mic exemplu surprinzător poate pentru profani în această zonă de analiză a textelor este similitudinea motivului cămășii înnoitoare cu basmul cult ,,Lebedele” al lui Hans Christian Andersen, acest tip de conexiuni, rezultat al cercetărilor specialiștilor, fiind multe în prefața domniei sale, care poate fi apreciată ca o lucrare în sine.

                        ,,Călimanii! Ținut mirific născut și crescut din focul pământului în vremuri imemoriale, cu înfățișarea desăvârșită încontinuu de dalta Timpului, maestru iscusit, care a purtat după el succesiunea anotimpurilor și a stihiilor naturii!... Ei cheamă tainic pe cei care vor să descopere o anume față a lumii, un univers aparte, situat atât de aproape de cer, încât, dacă vrei, îți imaginezi că poți culege stelele cu mâna.”

            Așa își începe doamna Stejerean periplul în lumea legendelor, oferind, dacă vreți, o definiție a ceea ce înseamnă zănatici, adică ,,cei care pot vedea zâne”, continuând descrierile în cuvinte parcă împrumutate de la Geo Bogza:

  ,,Măreția, blândețea și dragostea cu care te atrag, îmbiindu-te cu aerul tare, cu învăluirea de forme, culori și parfumuri, te cuceresc pe tine, omul cel obosit de încercările vieții, și te transformă pe neștiute în alt om: mintea ți se limpezește, gândurile se liniștesc și, fiind atât de aproape de cer, începi să privești din alt unghi prioritățile vieții.

   Priveliștea de sus asupra lumii e fascinantă. Acolo, printre tot felul de forme bizare împietrite de timp, ai impresia că ți se aștern ție la picioare păduri, dealuri, ape, așezări omenești... Ești deodată unul de-al locului și poți atunci simți cum inima ta parcă ar vrea să-și armonizeze baterea cu vibrația muntelui, ca și cum acesta ar fi o ființă vie.”

            Legenda spune că prin munți trăia un cioban pe nume Căliman, cu o turmă fără număr. Odihnindu-se într-o zi călduroasă de vară lângă iezer, a adormit visând o zână frumoasă care i-a vorbit:

,,- Dacă treci de coasta aceasta de munte, vei găsi o mare comoară! Ai grijă numai să nu te lăcomești! Ia din ea doar atât cât poți căra în desagi și mergi acasă fără să te oprești, iar după ce ai ajuns, poți să vinzi din ea și să trăiți fără grijă, atât tu, cât și ai tăi. Dacă te vei lăcomi și vei lua mai mult decât poți căra fără să te oprești, atunci vei muri și ai tăi se vor dezbina, de nu are să vă mai rămână pe aici decât numele.”

            Bineînțeles că așa s-a și întâmplat, lăcomia l-a ucis, a doua zi feciorii s-au certat la împărțirea comorii, împrăștiindu-se mânioși pe vârfurile munților, de unde și numele, munții Călimanilor.

            Revenind în realitatea locurilor, vreo șase vârfuri cuprinse între 1400 și 2100 de metri, structuri megalitice neobișnuite - 12 Apostoli, Acul Geologului, Piatra Corbului, Piatra Cușmei, cratere stinse cu diametre până la zece kilometri, lacurile Iezerul Călimanilor și Tăul Zânelor, flora diversă și fauna specifică (la Dealul Negru venea la vânătoare fostul președinte comunist Nicolae Ceaușescu), toate astea constituie o ofertă turistică generoasă, de nerefuzat.

            Cartea este structurată simplu, clar și ingenios. Un anume loc cu o anumită încărcătură istorică și un nume vine către noi din timpuri mai mult sau mai puțin îndepărtate, transportat fiind peste timp printr-o legendă sau mai multe ale locului, legende mai vechi sau mai noi.

            Povestea cărții începe din satul Budacu de Sus, înființat în sec. XIII prin alungarea locuitorilor din satele vecine aflate în zone fertile, la popularea teritoriilor de către sași. O cetate dacică foarte apropiată satului atestă locuirea zonei cu mult înainte, rămășițele ei fiind un atractiv loc de joacă pentru tinerii din zonă, asta doar până la apariția altor tentații în anii din urmă, zona fiind în prezent un fief al urșilor.

            Există însă și o altă interpretare a existenței valului de pământ, ruină a cetății, care spune că demult locul era un tărâm al zânelor, cea mai frumoasă dintre ele fiind dorită de un zmeu insistent care le urmărea mereu, iar într-un moment de maxim pericol, una dintre zâne a înălțat un zid în calea zmeului prin aruncarea unei pietre fermecate.

            Invazia tătarilor din mijlocul veacului al XIII-lea nu i-a ocolit pe locuitori, poiana în care-și făcuseră tabăra din care plecau la jefuit purtându-le numele, ,,Poiana tătarilor”, secole la rând, dispărând odată cu pădurea din jurul poienii.

            Încă din vremurile comuniste în zonă toți știau de Dealul Negru, dată fiind cabana de vânătoare a lui Ceaușescu, dar simetric cu acesta față de apa Budacului există și Dealul Alb, lipsit de vegetație, însorit în sezonul fără zăpadă, dar care se acoperea primul cu omăt la fel cum se și descotorosea, ultimul. În zonă iarna venea de pe Dealul Alb și pleca tot de acolo.

            Prezența cabanei din Dealul Negru a dus la asfaltarea drumului, la amenajarea zonei pentru aterizarea elicopterelor, agitația la sosirea vânătorilor crescând de fiecare dată, fiind mobilizați o mulțime de gonaci dintre locuitorii zonei, chiar și vânatul din județe vecine fiind ademenit din vreme cu mâncare împrăștiată pe poteci. Este cunoscută disputa lui Ceaușescu cu Maurer privind cel care a împușcat un urs mare, dar așa cum fac politicienii, peste spaima celor prezenți, și-au dat mâinile și s-au înțeles. Oricum, hrănirea nenaturală a vânatului timp îndelungat a dus la un fel de domesticire a lui în relația cu pădurarii din zonă.

            La nouă kilometri de sat există două zone de interes, un abrupt stâncos de nouăzeci de metri, unde-și fac cuibul corbii, de unde și numele Piatra Corbului, străjuit în față de o stâncă zveltă, verticală de vreo zece metri, prăbușită din abrupt, numită Acul geologului, zona adăpostind pe lângă o faună diversă și mai rara lalea pestriță, ocrotită de lege, fiind și leagăn de legende:

,,De pildă se spunea că pe acolo se aciuau bandele haiducilor pe vremuri, care își îngropau comorile, pe urmă ale legionarilor, care și-ar fi îngropat armele. Se spune, de asemenea, că, în vremurile tulburi, oamenii de prin apropiere, care aveau bani, pentru că nu se simțeau în siguranță, i-ar fi pus în căldări și îngropat pe furiș în apropierea stâncii. Aceasta putea fi mereu un loc de referință sigur pentru a-i putea găsi după ce vremurile s-ar mai fi liniștit, chiar dacă satul ar fi fost amenințat cu revărsări de apă, cu foc sau cu alte prădăciuni.

                                Nu se știe câți s-au întors să-și mai caute comorile ascunse, dar se spune că vor mai fi și rămas, pentru că, în răstimpuri, după câte un număr de ani, în nopțile de Sânziene, jucau flăcări albastre pe locurile unde au fost îngropate acele căldări. Mulți au mers să le caute, dar nu se știe dacă le-au și găsit.”

            În spatele stâncii străjer, pe peretele vertical există o grotă cu acces dificil, orizontal după care urmează o prăbușire verticală în interiorul stâncilor despre care bătrânii aveau convingerea că ascunde o lume subpământeană, care trăiește în paralel cu lumea noastră. Se mai spune că pe la Piatra Corbului ar fi un canal de comunicare cu acea lume.

            Încărcătura de mister a zonei este sporită prin prezența vremelnică într-o altă grotă din dealul situat în fața Pietrei Corbului, la sfârșit de secol XIX și început de secol XX, a unui pustnic apărut nu se știe când și de unde, dispărut la fel, pe neobservate. Trăia greu, se ruga necontenit, iar după dispariția lui neexplicată ,,oamenii au simțit că au pierdut un om deosebit și îl regretau”. Ca semn de prețuire, cei ce treceau pe acolo ... au făcut obiceiul care a rămas până azi, să rupă câte o ramură și să o arunce într-un anume loc. După o vreme, din crengile aruncate se formează o grămadă mare, la care cineva îi dă foc.

            Este lumina pe care sătenii o dedică sufletului acelui trăitor misterios.

            Locul acela continuă să fie un reper al locuitorilor de aici cu denumirea La Cilie.

            Farmecul acestor povești, cel puțin pentru mine ca trăitor în zonă, este cu totul captivant, determinat atât de poveștile în sine cât și de harul de povestitor al autoarei, ilustrat pe cât am putut în citatele incluse în texul de față. Obiectivul meu nefiind însă acela de a repovesti cartea în întregime, ci doar o modestă promovare a frumoasei cărți, în cele ce urmează voi fi mai selectiv și mai scurt în prezentări, atât cât se poate fără a prejudicia frumusețea textelor. Nu este mai puțin adevărat că eu ca cititor al volumului tipărit beneficiez și de un număr impresionant de fotografii (peste o sută) ale locurilor aduse în discuție, prezentate cu generozitate în paginile sale..

            Povestite de Voichița Stejerean, cu o detașare aparentă de comentator obiectiv care nu are dreptul să modifice realitatea istorică, dar în spatele căreia se simte dragul de locuri și oameni, misterioasele povești ale unor locuri fascinante ca Valea Tâlharilor, Vâltoarea, Râpa Mare, Râpa Neagră, sau Râpa Roșie transmit firesc și credibil întregul fior și mister al Istoriei, regină a vieții.

            A mai existat o cabană de vânătoare în zonă, anterioară celei a lui Ceaușescu, ridicată din ordinul Anei Pauker și a lui Vasile Luca, cabană care se pare că a jucat un rol important în istoria  României, cabana Aluneasa. Gheorghe Gheorghiu-Dej a organizat o partidă de vânătoare la care invitat de frunte era Nikita Hrușciov, ,,marele conducător” comunist. Cu eforturi susținute de organizare i-au asigurat lui Hrușciov doborârea unui urs imens, fapt care l-a umplut de satisfacție. La petrecerea ce a urmat, întrebat de Hrușciov cum s-ar putea revanșa pentru momentele minunate petrecute acolo, Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a sugerat să retragă trupele sovietice (de ocupație) de pe teritoriul țării, retragere care s-a și întâmplat în iunie-iulie 1958. Pornind de la același eveniment au avut loc o serie de întâmplări pe care le voi relata exact așa cum le-a scris doamna Voichița Stejerean în frumoasa carte, ca o ilustrare a puterii creative nemărginite a oamenilor.

                        ,,Merită spus că, îndată ce hotărârea a fost luată, vestea cea bună s-a răspândit cu repeziciune printre cei prezenți și apoi mai departe. A fost mare bucurie!

                                Oamenii de pe aici au început chiar să-l îndrăgească pe liderul sovietic și au început să speculeze anumite coincidențe: numele lui de botez era asemănător celor mai frecvente nume întâlnite prin satele apropiate, sub forma de Nechita sau Necita; chiar și numele de familie, Hrușciov, li s-a părut că seamănă oarecum cu cel al satului Ruștior, așa că la un moment dat, printre ei circula un fel de legendă, adică se spunea că preferința lui pentru aceste meleaguri și bunăvoința față de noi nu ar fi tocmai întâmplătoare.

                                Au mers cu presupunerile până acolo, încât Hrușciov însuși n-ar fi fost, de fapt, decât un tânăr de prin zona Șieului, rămas prin Ucraina în urma Primului Război Mondial și care și-a croit în U.R.S.S. propriul destin, excepțional, sub o identitate aparte.

            Cabana Aluneasa din anii 50 a dispărut, în locul ei fiind ridicată o cabană mai mare, din piatră și lemn, care, din nefericire, a ars până în temelii în ianuarie 2016.

            Tăul Zânelor își trage numele, evident, de la zânele care sălășluiau pe acolo mai ales noaptea, Piatra Rea fiind un abrupt stâncos care se înalță din Apa Neagră.

                                    ,,Bunicii spuneau că la Piatra Rea era odată un molid cu trei vârfuri. Nu știu dacă mai există acum. Cineva a sculptat pe trunchiul lui o cruce, iar sub cruce un intrând mic - locaș pentru bani. Cei ce treceau pe acolo, după ce se închinau și își puneau toată nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, obișnuiau să pună în locaș una-două monede. Se spune că atunci când se adunau mai multe, cineva îi lua și-i ducea la biserică. Preotul îi dădea unui nevoiaș.

            Muntele este prietenos, ajută, hrănește, odihnește, încântă, învață, educă de cele mai multe ori, dar, uneori își ia și tribut, chiar vieți omenești, precum viața copilașului care a pornit din Poiana Tomii (un vârf de 1469 de metri) în căutarea vacilor dispărute de lângă carul încărcat cu lemne, pe care ar fi trebuit să-l tragă înapoi, acasă. A fost găsit departe de Poiana Tomii, după două zile, pe Blidireasa. ,,Era culcat pe-o parte, cu o mână sub cap, cu pieptărelul împăturit și el sub cap și... parcă dormea. Era mort”, scrie Voichița Stejerean în cele mai triste și sensibile rânduri ale domniei sale, din întreaga carte.

            O zonă atât de bogată în de toate nu putea să fie ocolită de uriașii care au trăit demult pe meleagurile noastre. În partea nord-estică a satului Budacu de Sus, în zona numită Pârloage...

... ,,trăia cu mult timp în urmă o comunitate de uriași, niște oameni care arătau ca și  noi, numai că erau mult mai mari. ... Uriașii trăiau în legea lor, nu se amestecau cu oamenii de rând care trăiau în sat, dar se înțelegeau bine, vorbind aceeași limbă și făcând fel de fel de schimburi între ei.

               Se spune că însuși regele Decebal le-ar fi poruncit să-și facă așezarea în preajma cetății dacice făcută din val de pământ, care se afla nu departe, mai spre apus. ...

               Erau denumiți în diferite feluri:căpcăuni, zmei, tartori.

               Cu timpul, comunitatea lor s-a tot împuținat, nu-și mai găseau perechi pe măsură, și până la urmă au dispărut cu totul.”

            Tot la fel a dispărut în timp și una dintre cele opt familii care stăpâneau, fiecare, a opta parte dintre terenurile zonei, familia Budai, doar că acest lucru s-a petrecut din pricina trufiei membrilor ei, care, prinzând cheag mai mult decât celelalte șapte, au început să-și facă singuri legea, în dauna și disprețul celorlați. Disperați, ceilalți săteni și-au unit forțele într-un blestem, care i-a ruinat și pierdut, până la urmă pe toți cei din familia Budai, rămânându-le doar numele Poiana lui Budai.

            O atenție deosebită acordă autoarea comunității țiganilor din satul Budacu de Sus. Prezența  în zonă a început după anul 1856, anul dezrobirii lor din Moldova, la început fiind doar cinci familii care trăiau în corturi.

                        ,,Au fost lăsați să se așeze doar cât mai departe de țarini. Nu aveau voie să stea mai mult de doi ani pe aceeași vatră, trebuind să se mute în alt loc: când dincoace de apă, când dincolo de ea, pentru a nu se împământeni aici. La un moment dat s-a pus chiar problema forțării lor să se mute pe Dealul Alb.”

            Cam prin 1910, unul dintre ei a cumpărat un teren în vatra satului, iar de acolo a-nceput înmulțirea locuințelor țigănești, favorizată și de împroprietărirea din 1924 când au primit 29 de ari pentru construcție, iar ei au construit cu și fără autorizație. În prezent s-a produs o integrare evidentă a lor, din 315 elevi 200 fiind țigani, au prezență bună, respectă cerințele obținând și rezultate. S-au îndeletnicit cu lucrul obiectelor din lemn - linguri, coveți, sau lopeți din lemn, mături, coșuri și cotărci, obiecte de mare trebuință în orice gospodărie, materialele înlocuitoare pentru lemn apărând mai târziu.

            Fizionomia lor este oarecum atipică pentru etnia din care fac parte, având tenul deschis, unii fiind blonzi, chiar cu ochi albaștri.

            În perioada interbelică a ființat în Budacu de Sus o asociație a femeilor creștine, numită „Reuniunea Marianelor”, înființată probabil după modelul ,,Reuniunea Mariana” a învățătorilor din Năsăud, organizație pusă sub patronajul Fecioarei Maria și care cultiva o activitate socială și spirituală de înaltă ținută morală.

            Protecția oferită de Munții Călimani (la fel ca toți munții) permitea existența unor cete de haiduci, care jefuiau pe cei avuți, în beneficiul propriu, dar și al celor nevoiași. Se ascundeau în grote, aprindeau focuri doar noaptea, conlucrând uneori și cu localnicii din împrejurimi, mai ales cu cei pe care-i ajutau, dar și așa sfârșeau de multe ori în temnițe sau în ștreang, vânduți de te miri cine. Pohonțu, Pleșca, Miu, Haralambie Niculiță, dar mai ales Pintea au fost nume cunoscute în acele epoci, legendele comorilor ascunse de ei înfierbântând multe minți.

            Cel mai prezent în memoria colectivă a fost haiducul Boșotă, cu viață și activitate identică cu a celorlalți, doar că mai recentă și îndreptată împotriva comunismului impus de sovietici. Era celebru prin stilul său de a opera, după fiecare jaf lăsând un bilet cu mențiunea: ,,A fost banda lui Boșotă”. Același mesaj l-a lăsat și în sediul jandarmeriei din Târgu Mureș unde, deși aceștia puseseră preț pe capul lui, a intrat îmbrăcat în uniformă de ofițer de jandarmi, i-a beștelit pe toți, apoi a plecat. A fost prins în cele din urmă, judecat, și aici voi completa informațiile oferite de autoare cu ceea ce am trăit personal legat de acest personaj Boșotă. Prin anii 60-70 Boșotă trăia liber în Năsăud, eram elev și-l întâlneam adesea când se întorcea de la locul de muncă ,,Ineul” Năsăud, mergând agale datorită piciorului de lemn pe care-l avea, în urma deciziei autorităților de a-i tăia un picior deasupra gleznei, pentru a-i anula mobilitatea și implicit stilul rebel de viață.   

            Urmează câteva povestiri cu iz de vrăjitorie, la care zâmbești, poate chiar râzi, dar te-ntorci în tine și ai vrea să-nțelegi, să fii sigur pe ce știi.

            Urâta satului, Cioarca, a pus ochii pe Pompei, mândrețe de fecior harnic și chipeș, i-a făcut farmece plimbându-l călare pe un târș (lemn uscat cu crengi și cioturi), făcându-l să n-o dorească decât pe ea, mama lui fiind cea care l-a vindecat de vrăji, prin rugăciuni cu preoți, astfel că Pompei s-a însurat cu o fată vrednică din sat.

            Ciobanii singuri care iernau animalele în locuri izolate, pustii, erau expuși încercărilor diverselor personaje, trăind experiențe stranii nu de puține ori, ilustrate din plin în povestirea ,,O noapte de pomină”, poveste plină de tâlc pe care o voi prezenta citându-l pe domnul Vasile V. Filip din a sa memorabilă prefață:

                        ,,Vraja, erotică sau de altă natură, ia - în imaginarul tradițional - forma <<legării>>, de obicei cu legătoare cu cât mai subțire (citește ,,subtilă”, adică magică), cu atât mai rezistentă, mai greu de desfăcut. De aceea străina înfrigurată ce intră în bordeiul ciobanului din „O noapte de pomină”  (străină asimilată imediat de acesta zânelor) ar vrea să arunce asupra câinilor un smoc de fire de păr scoase din brâul ei, ceea ce ciobanul știe că nu trebuie să facă, deoarece ar ,,lega” puterea și vigilența acestora. De asemenea, știe că nu trebuie să intre în vorbă cu ea, că nu trebuie să schimbe modul său de alimentație (omenesc, ciobanul frigea carne la foc) cu cel al străinei (care, ca reprezentantă a sălbăticiei, va frige o broască), căci omul se definește și prin ceea ce mănâncă. Nereușindu-i demersurile magice, străina se va lupta cu ciobanul (precum Iacov cu Îngerul, în cunoscutul episod biblic), care, ajutat și de câini, și de ivirea zorilor (când slăbesc puterile magice ale străinei) o va birui. Dacă în amintitul episod biblic biruința inițiatică a omului asupra Necunoscutului îi aduce acestuia un nou nume (Iacov devine Israel, ,,Cel ce s-a luptat cu Dumnezeu”), în legenda noastră ciobanul dobândește de la străina învinsă un plus de cunoaștere, de stăpânire asupra bolilor oilor (tot o formă a agresiunii sălbăticiei și dezordinii): acela că gălbeaza oilor nu se vindecă decât prin ,,cuțit”, adică prin sacrificarea oii bolnave. (Ceea ce fundamentează mitologic un mod de hrănire specific.) Și iată cum, în legenda de la Budacu de Sus, a supraviețuit pe cale orală până la noi un motiv mitic contemporan sau chiar anterior celor care au stat la baza genezei Bibliei (piatră de temelie a culturii Cărții). Nu cred că avem dreptul, nici că ne-am putea asuma vina ca, tocmai noi, generația de azi, să fim cei prin care astfel de motive de imemorială vechime (de cca. trei-patru mii de ani) să alunece definitiv în uitare. În asta rezidă și marele merit al unor eforturi precum cel al Voichiței Stejerean.”

            Și, aș adăuga eu, umil cititor și beneficiar al acestor demersuri, este această însoțire a celor doi autori, o șansă, un merit comun, prefața domnului Vasile V. Filip fiind absolut necesară întru clarificarea sensurilor ascunse (,,legate”) subtil de înțelepciunea colectivă în cuvinte atent alese în timp și culese cu grijă în prezent. Pentru mine lectura  poveștilor din ultima parte a frumoasei cărți, dar nu numai, trebuie neapărat însoțită de o întoarcere la paginile scrise la început în prefața autorului. Un fel de lectură-studiu aduce clarificări și satisfacții deopotrivă și voi ilustra aceste afirmații prin câteva citate din prefața amintită:

                                    ,,În puterea nopții , un flăcău ce iese din șezătoare (unde uitase o vreme de porunca tatălui) și merge să aducă acasă din pășune iapa, pentru muncile de-a doua zi, aude - de-a lungul râului - morile umblând singure, nepornite de morar; iar iapa, după ce-i pune căpăstrul în cap (formă de ,,legare”) îl amenință cu glas de om: ,,- Ai noroc că a cântat un cocoș, altfel ți-aș arăta eu ție!” Altfel spus, în plină noapte (până la cântatul cocoșului) iapa domestică se resoarbe în strămoșul său sălbatic, iar omul - în prototipul său eroic din basmele de tip ,,Căluțul cocoșat”, ce trece proba inițiatică a apărării ogorului cultivat de agresiunea nocturnă a Calului (semidivinitate htoniană, patronatoare a sezonului cald, ca și a cetelor de flăcăi, transformați ritual în cai în preajma solstițiului de vară; jocul lor - Călușarii - căpătând virtuți fertilizatoare și taumaturgice).”

                                ,,Cu nevasta cea tânără și trecătorul chipeș ieșim din sfera erotismului mitico-magic, pentru a intra în cea anecdotico-nuvelistică, tutelată de o altfel de morală: cea a fidelității față de soț, a familiei așezate și asumate (morală guvernată la noi mai ales de religia creștină). Altfel spus, nevasta cea tânără (deci încă plină de visul aventurii erotice) - aici, Fironica - trebuie să-și asume, prin suferință interioară și rușine în plan social, noua menire, a fidelității față de un soț așezat, înțelegător și înțelept (care se numește, poate nu întâmplător, Constantin, adică Cel Constant, cel pe care se poate conta), care-i bănuiește pornirile adulterine și are ac de cojocul lor, fără bătaie și scandal.”  

            Voi ,,sări” la ultimul capitol al frumoasei cărți trecând în revistă alte câteva ființe mitice întâlnite în timp în zona Budacului de Sus:

            Ciuma (Mânia lui Dumnezeu) întrupată într-o femeie având sarcina răspândirii molimei, de care au scăpat locuitorii prin ritualul Cămașa ciumei-Camașa înnoitoare:

                        ,,Așa s-au înțeles ca într-o seară de marți să se adune șapte femei vădane la o casă și de la asfințit până la miezul nopții să facă cu toatele o cămașă, de la început și până la sfârșit: hecelat, tors, urzit, nevedit, țesut, cusut. În tot acest timp nu trebuiau să vorbească nimic între ele.

                                Către miezul nopții s-au dus cu cămașa între hotare (locul care delimitează două localități) și au îngropat-o acolo, în timp ce rosteau rugăminți către ciumă, să primească cămașa și în schimb să plece de pe aceste locuri în pustie, să le lase viețile. Ciuma s-a potolit.”

            Marțolea, ființă cu sex nedefinit, îmbrăcată în negru, care ,,vânează” femeile ce lucrează până târziu în noapte, în zilele de marți (ziua în care Dumnezeu a început Facerea).

            Fata pădurii, ființă agresivă dacă este interpelată, sau drăgăstoasă cu feciorii singuri, uneori, de care se poate scăpa prin fugă și evitarea locului întâlnirii, sau prin ,,legare” cu funie specială din coajă de tei împletită-n trei.

            Ursitoarele, ființe împuternicite să transmită la naștere destinul copiilor.

            Oaspetele de piatră, mijlocitorul peste timp al interacțiunii dintre lumi (lumea de aici, a viilor, și lumea de dincolo, a morților) 

            Frumoasa carte conține un capitol în care prezintă Zânele și puterile lor. Îmi permit să extrag din acest capitol câteva principii de atitudine și acțiune pentru ca interacțiunea cu zânele să fie una pașnică, benefică sau măcar fără urmări negative, deși cel mai potrivit să facă acest lucru, pe care îl și face extrem de nuanțat, este domnul Vasile V. Filip, cel pentru care nu există secrete în tot ce-nseamnă apariția, dorințele, acțiunile și dispariția diafanelor siluete ale nopții:

            - Dacă ai o întâlnire cu zâne, să nu trădezi  nimănui acest lucru.

            - Dacă în cursul unei întâlniri cu zâne acestea încearcă să intre în vorbă cu tine, să nu le răspunzi.    

            - Dacă-ți intră în casă, să nu le bagi în seamă, ca și cum nici nu există.

            - Dacă te abordează o zână cu intenții pașnice, comunicarea funcționează, spaima dispare și ajungeți la o înțelegere, să nu o trădezi niciodată, dacă vrei să se păstreze efectele ei, ale înțelegerii.

            - Să eviți pe cât posibil să mergi singur noaptea pe câmp, pe lângă păduri.

            - Dacă totuși te prinde noaptea pe câmp, să nu cânți niciodată.

            - Dacă totuși nu poți să nu cânți, de urât sau teamă, să nu cânți „Horea zânelor”, dacă ai idee ce-i aia.

            - Să cunoști câteva formule de îndepărtare a zânelor, în cazul în care ești în pericol, sau chiar captiv.

            În concluzie, poți fi fericit cu o zână dacă-ți ții gura, așa că nu ai de ce să te temi.

            În încheierea rândurilor mele voi cita amplu din considerațiile autorului Vasile V. Filip privind diafanele apariții, zânele, dată fiind, pe de o parte larga răspândire a întâlnirilor de acest fel din zona Budacului de Sus, dar și frumuseții excepționale a analizei acestor întâlniri și a personajelor mitice, făcută de autor:

                        <<În legendele budăcene întâlnirea cu zânele este o experiență-limită, ce poate să fie benefică, atâta vreme cât omul păstrează secretul ritual (dar atitudinea constant recomandată este de a nu le răspunde, de a nu vorbi cu ele), fie malefică, inducând dragoste rătăcită, pătimașă, sau chiar moarte. Iată cum le descrie o povestitoare (care le-ar fi văzut în jurul vârstei de șapte ani): ,,Zânele erau îmbrăcate cu haine lungi, dintr-un fel de voal alb. Nu li se vedeau picioarele. Aveau părul blond, lung, despletit, lăsat pe spate. Cum pluteau în grup, de la geam nu le-am putut vedea bine fețele, dar bănuiesc că erau foarte frumoase și la față” („Cântarea de pe urmă”). Iar în altă parte: ,,Erau îmbrăcate cu haine lungi și pe cap aveau un acoperământ alb. Păreau fete frumoase, tinere” („Vizita unor zâne”).

                                În unele din textele capitolului, zânele par a stăpâni izvorul bogăției, al sporului de vite și bucate: omului care le-a blagoslovit jocul mergând la moară nu i se va mai isprăvi făina din sac, atâta vreme cât păstrează secretul întâlnirii cu ele, față de nevastă („Făina din sac”); cel care devine pentru un timp soțul unei zâne capturate se transformă din sărac și disprețuit în bogat și respectat, tot doar atât cât păstrează secretul identității soției sale („Cizmulițele roșii”). Alteori, manifestându-se ca vârtej de vânt, zânele pot ridica pe sus și răpi un câine, un om („Câinele cel credincios”). Pot fi alungate (greu) cu blestemul (semnificativ): ,,Duceți-vă, duceți-vă, și numai unde-a sta apa să stați!”. Ba chiar (și mai greu) pot fi prinse, ademenite și păcălite cu metoda cizmulițelor roșii desperecheate (doar una i se lasă la îndemână, în care își va băga ambele picioare, cizma fiind înfiptă în nămolul unei fântâni). Motivul pare a traduce epic fascinația lor pentru civilizație (care se dovedește o capcană pentru ele) și este cu siguranță varianta mai arhaică al celui al pantofului Cenușăresei („Cizmulițele roșii”). A fost valorificat și de Sadoveanu, în povestirea a patra din ciclul „Hanu Ancuței”, intitulată „Fântâna dintre plopi”.

                                Principala lor manifestare este jocul. Există o ,,horă a zânelor”, de obicei asociată unui vârtej de vânt, sau unor rotocoale cu iarbă pârjolită. Noaptea dansul lor are o consistență imaginară mai pronunțată și ține omul prizonier până la prima rază de lumină. [...]

                                Dar, mai ales, zânele au o ,,hore” a lor, care, interpretată la fluier sau trișcă de oameni (necumpătați, disprețuitori în raport cu acest cântec sacru), le provoacă apariția... și răzbunarea („Dragostea, bat-o vina!”, „Horea zânelor”). [...]

                                De fapt, credința însăși în zâne ține de-acum de folclorul pasiv, de amintire. Un fost cioban se miră: ,,Oare ce s-a întâmplat de nu se mai arată în ultima vreme nimănui? Nu că mi-aș fi dorit să mă viziteze, dar totuși, e curios...”. Teama difuză mai există, așadar, ca lumina unei stele ce-a murit. Lipsa manifestărilor, pentru etnolog nu e curioasă: e legică.>>

            Mulțumiri pentru frumoasa carte și pentru uimitoarea prefață!