Viorel Mureşan 70. Prin „cenușa imperiului” studenției, cu Viorel Mureșan

Aș vrea să-l evoc aici pe fostul coleg de studenție, pe prietenul, pe omul Viorel Mureșan. Cel cu ochii triști și cu colțurile gurii ridicate a zâmbet, dispus mereu la câte o șotie, din care să pară mai prost, mai simplu, mai din topor decât era. În studenție, părea (și voia să pară) un moroșan rătăcit în lumea subțire, prețioasă, universitară. Lucru ce se întâmplase oarecum fără voia lui, urmând firul poeziei. Pe care începuse a-l trage și depăna, „din misterul universal”, încă din liceul de la Cehu Silvaniei, care a fost (și a rămas) abia o comună mai măricică. Părea a se mira și el de lumea în care i-a fost dat să intre, pe care o persifla nu o dată, mai cu seamă în sine și pentru sine, de pe poziții țărănești, de o hâtră simplitate, sau de o ironie nu o dată întoarsă spre sine. Sau invers, lansa, la vreme de noapte, de la ferestrele mansardei căminului „Avram Iancu”, chemare ironică lumii necultivate, de la picioarele noastre: „Veniți la universitățile de noapte!”

            Iar „universitățile de noapte” s-au concretizat, în anul I de facultate, în „Cenaclul Sâmbra”, pe care tot Viorel îl urnise, în camera noastră, 89, de la mansarda căminului, în care eram coleg cu el, cu Traian Ștef, cu Ion Urcan, cu Mircea Berceanu, dar și cu doi studenți din anul IV, Gicu Năprădean și Ioan Crișan. Cenaclul cultiva presupunerile, adică îmbinările surprinzătoare de cuvinte, de la nivelul unei sintagme la cel a maximum două „versuri”, menite să circumscrie, prin mijloacele maximei dar și frustei expresivități, o persoană cunoscută sau o situație recognoscibilă, de obicei din viața școlară. Cele care stârneau râsul întregii camere erau promovate spre „publicare”, într-un caiet în care s-a stocat, cu timpul, creativiattea „cenaclului”. Cel mai creativ tot Viorel s-a dovedit, iar succesul întrunirilor a depășit, cu vremea, granițele camerei și al anilor de studii, încât rezidenți ai altor camere, din alți ani de sudii, au venit cu presupuneri, râvnind măcar la statutul de „membru corespondent” al cenaclului, precum Ion Simuț (pe atunci student sobru, în anul II), cu preupunerea „Balaur degustând brânzoici” (în care, se pare, tocmai pe sine, trăitor „pe blat”, adică doar pe jumătate de cartelă, se încondeia).

             Pe Viorel îl iubeau toți colegii din cămin, poate tocmai pentru că nu se sfia, adresându-li-se, să exhibe tocmai ce era mai frust și mai surprinzător autentic în ființa lor, reușind nu doar să nu supere, ci să uimescă, să mire, să tragă spre sine un flux de simpatie. „Mereți, orbi, și vă culcați!” le striga, certându-i, pe colegii nevăzători care jucau noaptea șah în baie, pe lumina stinsă. Asta, probabil, după ce-și înfrângea fiorul rece din șira spinării, cel al momentului în care abia se conturau umbrele negre și tăcute, care foșneu în întunericul băii. Și „orbii” râdeau, „văzându-se”, cu ochii lui Viorel, ca umbre negre și stranii, apoi se duceau și se culcau. Oarecum în oglindă, parcă, cu celebra scenă din Amintirile lui Creangă, cea a ivirii soarelui după râsul lui Nică, „copilul cu părul bălan”.

            O vreme, duminicile băteam împreună, doi-trei colegi de cameră, cârciumile dinspre marginile orașului, comandam cu ștaif, la lactobarul de pe Universității, „un pahar de lapte la două pahare”, iar în sesiunea din vară învățam adesea în cimitirul situat în preajma căminului. Apoi a făcut asta doar cu Zoe, chiar dacă puțin oripilată de gusturile bizare și marginale ale prietenului, care-i va deveni soț.

Poezia sa ulterioară, oricât „aruncă lestul sentimental odată cu cel existențial, încercând să trăiască doar din stranietatea unui imaginar himeric” (Al. Cistelecan), mai păstrează măcar „cenușa din paradis(ul)” studenției, orientând invers perspectiva, dinspre urmași spre subiect: „așa vor spune/ îl atrăgeau cârciumile/ și cimitirele/ și nu scria mai mult de două versuri/ pe an// i-au plăcut noaptea/ și străzi lăturalnice acoperite cu iarbă/  și de nicăieri nu s-a întors/ fără umbra femeii/ care împletește un anotimp din dantelă/ deasupra unei prăpăstii// a ținut o morișcă în calea vântului/ când n-a mai fost vânt/ a lăsat urme/ pe zăpada albă/ până când zăpada s-a subțiat// urmele lui s-au făcut iarbă” (Cenușă din paradis, vol. Poștașul rural, 2015).