Viorel Mureşan 70. Cum ne-a găsit Geo Bogza (pe mine şi pe Viorel Mureşan), la un examen de… gramatică generativă!

         Eram spre finalul anului III de facultate, în mai 1978, în timpul sesiunii de examene. Cu doi ani în urmă, iniţiasem ciclul de conferinţe „Mărturia unei generaţii”, la care am invitat personalităţi marcante ale artei şi culturii române, din toate marile centre culturale şi universitare ale ţării, între care şi pe Geo Bogza.

         Viorel Mureşan, independent de mine, îi adresase o invitaţie similară, pentru o întâlnire cu studenţii. Mai mult decât atât, din scrisorile primite de Teofil Răchiăeanu în acei ani, aflu că şi acesta îl invitase pe Bogza la Răchiţele, în ţinutul Bihariei, ţinut pe care Bogza l-a ridicat imediat la rangul de mit. Aşadar, trei tineri ardeleni, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, îl invitau pe Geo Bogza, aproape simultan, şi fără să ştie unul de altul, să treacă munţii. Personal nu credeam că minunea se va întâmpla. Dar Dumnezeu a rânduit ca lucrurile să se petreacă altfel.

         Îmi amintesc că era pe la mijlocul lunii mai 1978, când teii din faţa Universităţii erau în plină floare. Sub impulsul miresmelor de primăvară, uitasem de promisiunea vagă a lui Geo Bogza de a veni la Cluj.

Era într-o după-masă, când noi aveam, în sala VI a Facultăţii de Filologie, un curs de gramatică generativă, ultimul răcnet în materie de lingvistică, curs ţinut de profesorul Paul Schveiger. Domnul Schveiger, în loc de examen, propunea teste-grilă de verificare pe parcurs (o altă noutate!), unde noi trebuia doar să „punem cruci”, după savuroasa expresie a lui Viorel Mureşan, ceea ce ne convenea de minune, fiindcă în foarte multe locuri se întâmpla să „nimerim” răspunsul corect.

         Ei bine, în ora de care vorbesc, devenită de neuitat pentru mine şi Viorel, din motive care se vor vedea numaidecât, noi tocmai „puneam cruci” pe testul-grilă de gramatică generativă.

         Când tensiunea noastră era mai mare, uşa sălii s-a deschis larg, iar în cadrul ei a apărut un om masiv, cât uşa de înalt. A salutat, s-a apropiat de domnul Schveiger şi a spus:

        – Sânt Geo Bogza. Îi caut pe Viorel Mureşan şi Ilie Radu-Nandra!

        În momentul acela, surprinşi de insolita apariţie, noi ne-am ridicat instinctiv în picioare, ca doi elevi surprinşi de profesor copiind, încât domnul Schveiger n-a mai fost nevoit să-i arate neaşteptatului oaspete în ce bancă suntem. Geo Bogza s-a apropiat printre bănci de noi:

                   – Care este Viorel Mureşan şi care Ilie Radu-Nandra?

                   – El este Viorel Mureşan, m-am simţit eu obligat să răspund.

                   – Iar d-ta eşti Ilie Radu-Nandra!

         După ce ne-a cântărit o clipă pe amândoi, Geo Bogza s-a îndreptat spre mijlocul clasei şi, arătând spre Viorel Mureşan, a spus:

         – Uitaţi-vă bine la colegul vostru! Va ajunge un poet adevărat! (E de reţinut această prevestire a lui Bogza. În anii care au urmat, Viorel a publicat mai multe volume de versuri, şi-a găsit timbrul poetic propriu, fiind acum pe o traiectorie lirică în plină ascensiune. Geo Bogza a intuit talentul său doar din câteva grupaje de versuri.)

         Apoi am aflat că ne-a căutat mai întâi la Căminul „Avram Iancu”, unde ne-a lăsat un număr de telefon, la care îl putem găsi.

După examen, am sunat la numărul indicat, ne-am întâlnit cu Geo Bogza, sărind peste frugala cină de la cantină. Ne-a propus să mergem la un restaurant, ca să mâncăm şi să povestim, lâsându-ne nouă latitudinea de a alege localul. L-am delegat pe Viorel să aleagă un local „bun şi aflat în apropiere”, cum dorise Geo Bogza. Viorel a propus restaurantul Hubertus, cu specific vânătoresc, situat vizavi de Magazinul Sora.

          Ne-am aşezat la o masă, şi flămânzi, şi fără bani în buzunar. Intuind probabil starea nostră de spirit, Geo Bogza ne-a sfătuit să cerem ce dorim, fiindcă dânsul ne va face cinste. După ce-am consultat lista cu meniurile, ca nişte experţi, Viorel a comandat un grătar de mistreţ, iar eu unul de căprioară, plus câte o bere fiecare, Geo Bogza solicitând doar apă minerală.

         Când ospătarul ne-a adus porţiile comandate, Geo Bogza ne-a dat, ca un părinte, un sfat înduioşător:           

– Împărţiţi fiecare porţia în două şi faceţi schimb cu o jumătate! În felul acesta, veţi mânca fiecare şi mistreţ, şi căprioară!  Desigur, ne-am „executat” imediat.

         Ne-am despărăit seara târziu. A doua zi, Bogza urma să plece la Teofil, în inima Apusenilor, invitându-ne şi pe noi în această călătorie. Era o călătorie pe care autorul Cărţii Oltului şi-o dorea de multă vreme, după cum rezultă din scrisorile trimise poetului din Răchiţele. Copleşit de evenimentul pe care îl trăiam, am spus că eu renunţ, lăsându-i lui Viorel acest privilegiu (care a şi plecat, împreună cu criticul şi profesorul Ion Pop). Acum îmi pare rău de şansa ratată.

S-a făcut, cu acel prilej, o fotografie “istorică”, chiar color, pe care o publicăm şi în Răsunetul cultural.

Ilie Rad

Fotografie făcută la Răchiţele, în mai 1978. În centru este Geo Bogza, iar în spatele său se pot identifica profesorul Ion Pop şi poetul Viorel Mureşan.