Veronica Oșorheian-75

* În zi de naștere, la aniversarea a 75 de ani, dorim scriitoarei VERONICA OŞORHEIAN, sănătate, inspirație și idei frumoase pe care să le aşterneţi în pagini de carte! Fie ca dragostea de viață, de artă și de frumos, să nu vă părăsească nicicând. 

La mulți ani!

Redacţia „Răsunetul”

 

 

Picioru' lu' Mălai

 

Unii credeau că locul are legătură

cu cei din vița Mălăienilor.

Din vremuri străvechi, a fost

și a rămas proprietatea satului.

Când anotimpurile erau dușmănoase,

de acolo se da știre sătenilor -

că vin negustori cu mălai.

 

Hai, la mălaaai!!!

striga (de pe culme) dobașul satului,

cu glas furios și îndesat

(și el cu o casă plină de prunci),

cătrănit de lipsa bucatelor.

Pentru urletele aruncate peste sat,

căpăta câteva cupe de boabe,

în traista țesută din cânepă.

 

Acolo, pe culme, ales-au sătenii temelie

pentru Crucea luminată -

strajă Bisericii ctitorită de Anton Mălai

și far pentru colina cu dalbe lăcașuri

răsfirate spre nord.

Sub poala pădurii, semn rămâne Crucea

și îndemn pentru fiecare călător.

 

Raze de la Crucea luminată

se revarsă spre veranda lui Toma Artene.

Laolaltă cu Florea și Domnița depănăm

amintiri din scrisorile lui Toma –

adunate, spre neuitare, în volumul Sărsănuța cu scrisori[1].

Rar se întâmplă să găsești un epistolar atât de bogat,

cu vești din Szolnok, Debrecen, Niregyháza ... -

cu nume mobilizate și cu atâtea nevoi ale sătenilor.

 

Alături de o vecină, pe culme a urcat și bunica.

S-au ascuns în pădurea de sub Heniu,

când s-a instalat patrula nemțească

în casa noastră. Nemții făceau foc

în soba așezată în târnaț.

Un fuior de fum s-a ridicat din colțul casei.

Cu sufletul la gură, a coborât bunica.

Niște cărbuni căzuseră pe podele.

S-au speriat și nemții.

Fântâna mai dăinuie – că-i bun izvorul.

 

Amurg

 

Îmi pare că-i amurgul mai limpede și lin,

Iscat din împliniri  și calmă așteptare

A unui timp grăbit, dar protejat divin

De încercări banale - cum poartă fiecare -.

 

Cu gândul mă așez, pe laița de la poartă,

Cum, mai demult, ședeau bătrânii la taifas

Și-arunc peste coline privirea-nseninată

De glasul argintiu venit dinspre zăplaz.

 

Așa am fost și eu, cândva, acolo-n sat,

Pândeam la cei din jur și-i întrebam ades:

Cine clădise munții cu vârf întunecat?

Și cine i-a dat mamei glas dulce și ales?

 

Aduceri aminte

 

Curat îmi e surâsul, când cei la fel ca mine,

Aminte își aduc de satul depărtat

Și vorbe depănăm, așa cum se cuvine –

Un semn că pe vecie, în suflet l-am păstrat -.

 

Și ducu-mă, cu gândul, în vremuri de copil

Pierdut în verzi poiene cu iarbă mătăsoasă

Ori bolți cerești de frunze sub care calc tiptil

Pe jilave cărări spre drumul către casă.

 

Prin cetini cântă vântul, prin arbori – păsăretul -,

Și rugii cu ochi negri ascultă cu mirare;

Mici floricele albe sunt prinse în buchetul

De strajă pus anume, să-mi râdă în cărare.

 

Un pumn de mure coapte îmi stâmpără dorința

Și zilnica plăcere, de când în pârg au dat;

În rugul încărcat, mi-am agățat catrința,

Sărind un putregai de fag înclinciurat.