Vasile V. Filip: Icu Crăciun și „spiritul (ardelean al) cărților”

Confirmându-și, din 2005 încoace, cu fiecare intervenție publică statutul profesional de scriitor și om al cărții, Icu Crăciun se află, cu recenta sa apariție editorială (Spiritul cărților, Editura Pim, 2023, 283 pagini) la cea de-a 26-a carte a sa, dintre care doar trei în calitate de îngrijitor de ediție. O medie ce se apropie de o carte și jumătate pe an este o „recoltă” ce ar putea impresiona oriunde, chiar și-n mediul furtunos al publiciștilor profesioniști citadini, cu atât mai mult când împricinatul trăiește în mediul rural, fie el și unul destul de bățos și-n plan cultural, cum este Maieru, comună cu revistă proprie („Cuibul visurilor”, la care Icu Crăciun este redactor-șef, a ajuns, în ianuarie 2024, la numărul 155!).

Amintitul ultim volum adună – cum se specifică pe coperta IV – eseuri și cronici publicate între anii 2020 și 2023 în periodicele Mișcarea literară, Neuma, Alternanțe (Germania), Caietele silvane, Scriptor, Convorbiri literare, Nord literar, Ecouri, Mărturii culturale, Pisanii sângeorzene, Paveldaniștii, Răsunetul cultural, Littera Nova (Spania), Izvorul Someșului, Discobolul, Apostrof, Apel la memorie, Tabor, Bibliotheca septentrionalis, Cuibul visurilor etc. Fie și această înșiruire de titluri de reviste dă seamă despre ritmul de activitate și amploarea deschiderii pe orizontală a colaborărilor autorului.

Am mai scris despre proza scurtă a lui Icu Crăciun (volumul Nepotul din Italia, 2020), subliniindu-i savoarea umoristică și o anume ascuțime bonomă (vă asigur că oximoronul e la locul lui) a criticii stărilor de lucruri din socieatea contemporană a zonei. Cronicile acestui ultim volum lărgesc zona de referință, atât pe cea geografică, cât și pe aceea a genurilor și speciilor comentate, de la literatura adolescentină fantazy ±horror (Cosmin Andrei Tudor), la proza scurtă (Lorena Stuparu, Valeriu Stancu, Răzvan Nicula, Olimpiu Nușfelean, Leon Grapini), la romanul polițist (Sergiu Someșan) și epigramă (Grigore Cotul), de la poezia feminină (Elena M. Cîmpan, Mirela Bălan, Mirela Orban) sau cea cu tentă religioasă (Menuț Maximinian), la haiku-urile lui Ion Radu Zăgreanu, de la poezia unor „destine frânte”, la romanul social, al culiselor corporațiilor și al economiei subterane actuale (Dan Bundă, Grigore Avram, Marian Danci), sau chiar la cel etnografic, revigorat de prospețimea unui „ochi străin”. (William Blacker a scris în engleză un roman despre Brebul Maramureșului, rămas netradus, și nu știu de ce lui Icu Crăciun nu i-a dat în gând să purceadă el însuși la traducere, lucru pe care îmi permit să i-l sugerez nu doar pentru că i-ar fi la îndemână, ci și pentru că ar fi de incontestabil interes.)

În afara fenomenului literar contemporan, Icu Crăciun exersează și anume plonjări în istoria literară și culturală, cu deosebire a zonei, dar și a unor anume orientări tematice și influențe culturale. Sigur că aici, pe locul întâi stau Coșbuc și Rebreanu, cele două piscuri pe care zona le-a dat literaturii naționale (autori abordați „cultural”, pe orizontala traducerilor, sau biografic, cu utile limpeziri ale unor ambiguități de mare tenacitate). Lor li se adaugă nume mai puțin cunoscute („măiereanca Livia Rebreanu-Hulea”, sora romancierului, scriitorul Pavel Dan în preocuparea constantă a consăteanului său Aurel Podaru, „folcloristul Liviu Păiuș”, lingvistul Gavril Istrate evocat de cercetătorul Mircea Daroși etc.). Icu Crăciun manifestă un interes constant și chiar o atracție vizibilă pentru diverse personalități din afara perimetrului nostru zonal, dar care și-au orientat cercetările spre valorile generate de zona noastră, precum Mihai Zamfir, precum redutabilul rebrenist Niculae Gheran, ba chiar pentru intelectualii originari din Bistrița-Năsăud în ansamblu, în relația lor cu Universitatea clujeană, în perioada interbalică (comentând un volum editat de istoricii Adrian Onofreiu, Claudia Septimia Sabău, Ana-Maria Stan și Cornelia Vlașin).

O dimensiune deloc neglijabilă a preocupărilor lui Icu Crăciun este cea referitoare la literatura și cultura română în limbile germană și maghiară, preocupare vizibilă în mai multe tiltluri, referitoare fie la poeta Carmen Sylva (alias Regina Elisabeta – prin care literatura română a început a fi cunoscută în străinătate, dar modestă ca poetă originală) și la traducătorii ei (între care Coșbuc și Rebreanu), fie la Regele Mihai I (ca autor de teatru) și Regina Ana, fie la viața literară maghiară din România dintre anii 1918 și 1989, cercetată într-o istorie literară de sine stătătoare de către universitarul clujean Gavril Scridon (tot om al locului). Dar  este comentat  și un studiu al lui Heinz Brandasch referitor la dezvoltarea școlilor săsești din Ardeal. În general, se pare că „Revista germaniștilor din România” sau „Revista Limbii și Culturii Germane” sunt surse bibliografice de constantă referință pentru Icu Crăciun, care se așază, prin  astfel de preocupări într-o bună, temeinică tradiție de multiculturalitate transilvană.

Uneori, atari cercetări de mai largă respirație abordează anume felii tematice, fie „de fundătură”, cum ar fi antieminescianismul transilvan din mediul cultural al Blajului (de la finele sec. al XIX-lea, centrat de Alexandru Grama), fie dimpotrivă, generatoare ale unor simboluri și mituri literare occidentale perene, multiseculare (Graalul, Parsifal și Merlin). Acest din urmă studiu, destul de stufos (37 de pagini), ambiționează la un fel de topire a unei întregi istorii de credințe și idei religioase care au dus la amintitele personajele și la obiectul-simbol din titlul studiului. Autorul aruncă ancore inclusiv spre basmul românesc și spre creștinism, dar cu formulări uneori mai puțin supravegheate și concepte insuficient cristalizate. Ca să ne mărginim la un singur exemplu, conceptul de „păgânism” nu este tocmai adecvat unor atari studii, ce implică istoria religiilor; lucruri al căror rezultat nu poate ambiționa dincolo de nivelul unei merituoase popularizări.

De altfel, multe dintre cronicile lui Icu Crăciun debutează cu lungi contextualizări istorico-literare, privitoare la genul sau specia în care se încadrează opera comentată, cu liste interminabile de nume (de obicei peste 30), ce nu se rețin, dar mai ales cu abordări estetic discutabile, cum sunt cele referitoare la literatura polițistă; care „nu merită etichetată ca <<gen minor>>, <<literatură de senzație>> sau <<literatură de consum>>, atât timp cât este căutată și și-a format cititorii săi, care nu sunt neînsemnați” (p. 40). E drept că nici opera (precum nici persoana) nu trebuie doar „etichetată”, dar trebuie analizată și evaluată estetic (și nu sociologic), altminteri încurajăm confuzia de valori (care, ce-i drept, ne cam sufocă oricum) și lipsim de rațiunea sa finală însuși genul critic pe care îl practicăm.

Că e vorba de o constantă atitudinală (relaxată, dar multe din non-implicările noastre par, la o primă vedere, „relaxare”), o atestă și comentarea antologiei lui Dumitru Cerna și Aurel Podaru, care selectează 63 de poeți, morți de tineri, respectiv sub 46 de ani: „ierarhizarea este, după mine, un act banal și riscant” (p. 201). Nimeni nu pretinde că ierarhiile literare ar fi precum cele din campionatul de fotbal, iar când criteriul de antologare este moartea prematură e evident că nu ierarhizarea contează în primul rând. Ceea ce nu scutește de judecata de valoare. Riscul este, de asemenea, de presupus. Dar și de asumat, în cazul oricărei opinii critice aruncate în spațiul public. Inclusiv când spui (entuziamat de catrenele lui Grigore Cotul) că „epigrama nu-i literatură de frontieră” (p. 216), lăsând să se înțeleagă că literatura de frontieră (noțiune ce vizează raportul ficțiune-realitate) nu ar fi compatibilă cu valoarea literară.

Mai ales în comentariul literaturii lui Leon Iosif Grapini ni se dezvăluie Icu Crăciun drept adept al unei literaturi limpezi și larg-inteligibile, fără „sensuri ascunse și greu descifrabile, ori sofisme încețoșate”, fără „ifose livrești ale unora care ne învață <<la gât cravata cum se-nnoadă>>” (corect: „la gât cravatei cum se leagă nodul”, dacă e vorba de celebrul vers al lui Eminescu, n.n.); „fără concesii neologismelor, fără a ne vinde melancolii sentimentale siropoase, din fluxul diurn al cotidianului” (p. 235).

Cum ar zice Moromete, „e și acesta un punct de vedere”. Dar parcă prea rigid inserat în tradiția de sorginte oarecum țărănească a literaturii zonei noastre. (E acesta un reproș adus de un folclorist unui profesor de engleză – paradoxurile vieții... literare.) Un punct de vedere la care nici Coșbuc și nici Rebreanu nu au rămas. Dar e în spiritul unui ardelenism viguros și aspru (dar, în același timp, relaxat și bonom – vezi paradoxurile), bine înfipt în pământul tradiției zonale, refractar și imun la furtunile „neologismelor” (evident, de origine engleză, cum bine se știe), spirit care ambiționează subsidiar la condiția unui centru de gravitație de mai mică înălțime, dătător de stabilitate cuturii naționale. Un spirit despre care vorbea, anticipativ și vizionar, Liviu Rebreanu însuși (citat de Icu Crăciun): „Este o contribuție de gravitate și asprime, o notă necesară, fără de care literatura română n-ar avea rotunjimea ei – dacă i-ar lipsi ardelenismul!(s.n., p. 280).

Cartea lui Icu Crăciun se înscrie în tradiția acestui ardelenism centripet, de mai mare inerție și stabilitate. Dar sper că și aceste din urmă observații critice vor fi înțelese în prelungirea aceluiași spirit.

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5