Valentin Marica: Așa-mi spunea: ceasul meu de aur!

Luna martie este luna în care sărbătorim Ziua Femeii, gândul ducându-ne automat la mama. Dincolo de acest cuvânt descoperim fiinţa ce ne-a dat viaţă, ne-a apărat de-a lungul vieţii şi a fost lângă noi necondiţionat. Care este cea mai frumoasă amintire cu mama dumneavoastră? Ce trăsături aţi moştenit de la ea? Care este vorba mamii la care vă reîntoarceţi mereu? Ce a spus când a descoperit că sunteţi scriitor? Se regăseşte mama în scrierile dumneavoastră?

( Menuţ Maximinian)

Îi recitesc scrisorile, cu literele ca niște șiraguri de mărgele, pe care mi le trimitea, din „căscioara” de pe dâlma de sub Biserica Veche a Zoreniului, în locuri în care m-au purtat valurile vieții. Ochii ei de culoarea frunzei de nuc și mâinile ei care așterneau în scrisori veștile de-acasă, din satul mic cât e un deal și-o vale, /dar cât e câmpia lui Dumnezeu, sunt mai mult decât miezuri de amintiri; sunt aievea. Cum și umbletu-i lin sau blândețea cu care punea firul pe fus și apoi în războiul de țesut sau glasul mângâietor când, stând serile pe prispă, ne spunea povești cu stelele de pe cer, arătându-ni-le și numindu-le, sau când ne învăța colindele Colo-n sus pe munte sus și Lilioară și al nost Domn. Aievea îi este povestea despre Domnul cel nebiruit, Ștefan, și întâlnirea cu șoimanul Purcel, luptător alături de domnitor la Războieni, rămânând fără o mână, care ara în zi de duminică pentru că numai atunci putea împrumuta un plug și un bou să-și are ogorul. Domnul cel nebiruit i-a dat pungi cu galbeni să-și cumpere boi și plug, împropietărindu-l cu pământul care va primi numele de Movila lui Purcel. Vasile Alecsandri îi schimbă numele, prelucrând legenda în versuri cu numele Movila lui Burcel. De multe ori ne spunea mama poemul lui Alecsandri, după cum ne spunea versuri din Eminescu sau Coșbuc sau ne povățuia cu pagini din cărțile sfinte pe care le citea cu ardoare. Îi plăcea o reflecție din scrierile Sfântului Vasile cel Mare cu referire la calea binelui, pe care mai degrabă obosești odihnindu-te, decât ostenindu-te. Aminteam de Movila lui Burcel. M-a învățat textul, lung de tot, pregătindu-mă să-l spun la serbarea școlară de la sfârșitul clasei întâi. L-a spus și ea ca elevă la o serbare școlară. Mă urca pe un scaun ca pe o scenă, ieșeam la rampă și începeam: „Într-o zi de sărbătoare...”, repetând de multe ori, cu notele ei de regie, cu accente pe claritatea rostirii și însoțirea cuvântului rostit de gest. Când am apărut în fața publicului cu „reprezentația” Movila lui Burcel am cules aplauze. A fost o premieră. Din momentul acela, mi s-a spus actorul. Am preluat de la mama darul povestirii, imaginația și felul expresiv (teatral!) de a rosti un text literar. Pentru săteni eram actorul. Pentru mama eram Valentinuțul drag, ascultător. Ascultând-o, aveam parte de lucruri frumoase, de succese. Frumoase precum erau firele de cicoare pe care le împletea, făcându-și legătoare peste mijloc, când începea secerișul grâului, frumoase precum colacii de Sărbători în care păreau împletite cele trei flori sfinte din vechiul colind, floarea vinului, floarea grâului și floarea mirului, frumoase precum cuvintele pe care ni le spunea când plecam de acasă: „Mergeți cu cinste și omenie și să veniți cu cinste și omenie! E averea pe care v-o dau! Măicuța Fecioară să fie cu voi și voi s-o chemați să vă apere de rău.” Prin poarta acestor cuvinte ieșeam din satul cât un pumnuț (ar spune Coșbuc) spre largul lumii. Clipa aceea-mi ține-n coajă pașii/ Colțul de năframă-mi e cărare / Când râul lunii îl înghit călăii/ Și-n iarbă e atâta înserare. Înainte de a-mi lansa la Târgu-Mureș prima carte de poezie, Metanii, i-am dus mamei cartea la Zoreni. Când o impresiona ceva în mod deosebit avea în colțul gurii un șuvoi de lumină. Era surâsul bucuriei. Cu surâsul bucuriei mi-a întâmpinat cartea, i-a mângâiat coperta cu acea blândețe cu care mângâia prescura înainte de a o înveli în merindare s-o ducă la biserică pentru Sfânta Liturghie. Mi-a spus: „Acum înțeleg mai bine visul tatălui tău înainte de a te naște.. Se făcea că ieșise dis-de-dimineață să aducă apă de la fântână. Pe cărare strălucea ceva puternic. Era un ceas de aur. S-a dus la Părintele și i-a spus visul, acesta replicându-i: Vei avea un fecior! Dar, părinte, mai am șapte copii... Mai ai șapte, dar acesta va fi ceas de aur”. Cât a trăit, mama mi-a spus Ceasul meu de aur. I-am dedicat un volum de versuri, Absidă pentru ziua a treia. Poemele Zoreniului, apărut de Editura Dacia, cu scrisorile mamei ca ilustrație grafică, lansat în satul natal și, mai departe, la Centrul cultural din Munchen, într-un timp în care întoarcerea la părinți ne poate fi (vorba poetului Marin Sorescu) năvod în care să prindem soarele. Ne este strâmbă ziua și pâinea-i de zgură (zis-a cronicarul), năruindu-se înțelesul ca frunza pe apă și atunci, de la margine de lume, aducându-le părinților binețe, să ne rugăm precum ucenicii lui Emaus: Doamne rămâi cu noi căci este spre seară și ziua aproape a trecut...