USL – minciună, dezinformare, diversiune

Ponta pe panta descendentă
de Florin Toma

Sunt de acord cu dvs. că se pot face nenumărate combinaţii lingvistice şi fonetice spectaculoase cu numele oricărui prim-ministru, nu numai cu Ponta (luaţi exemplul celui al Marii Britanii, David Cameron sau al celui polonez, Donald Tusk… deci, v-am demonstrat că se poate!). Cum la fel de, ca să zic aşa, întrutotul sunt de aceeaşi părere cu fiecare dintre dvs., că orice trăitor pe această lume este prevăzut cu un patronim pe care nu e chiar din cale-afară de moral să-l ironizezi. Dar, pentru Dumnezeu, departe de noi intenţia de a lua numele lui Ponta în deşert!
Aşadar, noi nu facem decât să evidenţiem nişte cuvinte care se deosebesc doar printr-o literă. Paronime se numesc. Deci, dacă spunem Ponta şi alături de el punem panta, se cheamă că ele sunt paronime şi n-am jignit defel pe cel mai proeminent ministru (adică primul!) din guvernul Ponta, ci am păcătuit, de fapt, prin ofensa adusă pantei! Pe ea am jignit-o. Ea ar trebui să fie supărată pentru forţarea unei apropieri căznite între cele două cuvinte bizare. Iar modul aparent straniu de a le conexa amiabil, de a împăca – aşa cum se spune îndeobşte – şi capra, şi varza, este acela sugerat în titlul nostru: Ponta pe panta descendentă. Sau, mai complicat, prin derivare (pontaj, pontat, ponturos, pontian, pontac,pontănac, pontalac, pontocraţie, ponton, etc.), prin anjambamente (sau, mai neaoş, împiciorongări!), cum ar fi, de pildă, pontaventură, pontact, pontamar, pontazicere, pontalienat, pontameţit, parapontaetc. ori prin savantlâcuri preludice şi chiar ludice, să zicem, de genul Ponta rhei!… Dar, să revenim, în primul rând fiindcă nu suntem aici ca să ne jucăm cu cuvintele, da? Iar, în al doilea rând, cine ştie cum, din joacă, poa’ să explodeze pe undeva! Deci, reluăm cu apăsarea pe titlul unui articol al reputatului analist britanic – specialist extrem de avizat în spaţiul românmesc – Tom Gallagher, apărut recent înRomânia liberă: „Premierul de tranziţie a şi intrat în faza sa decadentă”.
Şi chiar aşa! Are perfectă dreptate englezul. Se pare că acest cel mai infantil şi, din această pricină, imprudent-paranoic premier al României, din toţi perindaţii la cârma guvernelor post-decembriste, nu are cunoştinţă de două lucruri esenţiale (trecem peste „bagatelele” numite bun simţ, respect, onoare, cinste, moralitate, corectitudine!… atunci, oare ce dracu’ mai rămâne?).
Primul este că – ori n-a aflat, ori nu-i pasă defel – acest guvern nu este emanat prin alegeri generale, iar majoritatea parlamentară nu este obţinută în urma rezultatului acestora (cărora, normal, trebuie să i te supui, fiindcă aşa-i în democraţie!). Ci este un guvern de tranziţie, a cărui singură menire este cea de a asigura desfăşurarea în bune condiţiuni (legale şi fără incidente) a alegerilor locale, din iunie şi a celor legislative, din noiembrie. Cu atât mai mult trebuie impusă percepţia asupra caracterului temporar al acestui guvern, cu cât se ştie (şi o ştiu şi cancelariile occidentale!) că majoritatea în Parlament s-a obţinut printr-un marşandaj infect, printr-o neguţătorie ieftină de iarmaroc a voturilor pro-moţiune, prin şantaj, prin promisiuni şi prin presiuni. Nicicând în istoria parlamentarismului românesc, nu s-a mai pomenit o asemenea acţiune de comercializare a conştiinţelor (dacă acelea pot fi numite cu adevărat „conştiinţe”!). Niciodată, în istoria sa seculară, Parlamentul României n-a fost mai batjocorit ca în ziua de 6 mai, data la care a avut loc ceea ce specialiştii numesc un puci parlamentar, dirijat de USL şi orchestrat din umbră de cele mai insalubre – din punct de vedere moral – figuri ale politicii din ţara noastră (începând cu Ion Iliescu, Adrian Năstase, Viorel Hrebenciuc şi terminând cu Dan Voiculescu şi Crin Antonescu!). Deci, faptul că acesta este – legalmente – un guvern de tranziţie ar fi trebuit să-l orienteze pe Victor Ponta spre două direcţii clare: preluarea şi continuarea acţiunilor convenable pentru ţară ale guvernului anterior şi organizarea democratică şi fără, ca să zicem aşa, parti-pris-uri, a celor două feluri de alegeri din acest an electoral.
Al doilea lucru pe care ar fi trebuit să-l ştie veşnicul „cârlan” (pe care, brusc, ca şi cum ar fi avut o revelaţie, Ion Iliescu îl lăuda recent că „s-a maturizat” foarte repede, ca şi cum acest proces biologic poate dura mai puţin decât unul la tribunal, al lui Năstase – „Trofeul Calităţii”, de pildă… dar ce să ne mai mirăm atât, timpul trece altfel pentru nea Nelu!) este că, totuşi, nu se poate opune remanenţei noţiunii de Durată – imuabilă ca şi Spaţiul – ei bine, nimeni nu are puterea de a şterge evidenţa (nici chiar el, ca prim-ministru cu puteri cheguevariste!) că mai sunt şase luni până la alegerile parlamentare. Deci, ele nu sunt câştigate dinainte de USL (în plus, trebuie să mai adăugăm că, în general, nu poţi obţine victorios ceva fără luptă, fără competiţie, fără confruntare!). Mai trebuie să aibă răbdare, totuşi, o jumătate de an până când useliştii vor fi liberi să supună ţara majorităţii lor sălbatic de lacome. Mai e o vară. Mai e o toamnă. Mai apar, cine ştie, alte figuri politice pe scena ţării. Apoi, PDL-ul chiar n-a murit de tot (aşa cum remarca, satisfăcut că şi-a văzut visul cu ochii, Crin Antonescu, veşnicul postulant şi petent la Cotroceni – care, din păcate, doar aşa va rămâne în istorie, un visător la fotoliul de preşedinte! – intratabilul Crin Antonescu!). După aceea, de ce nu-l iau în calcul pe „domnu’ Dan”, cu partidul lui popular-extremist, care s-ar putea ca să le provoace mari dureri de cap?… Dar, în fine, e treaba lor.
Ar mai fi câteva observaţii de făcut, dar nu ştiu dacă le bagă ei în seamă, fiind ocupaţi cu nobilele acţiuni de prădăciune asupra ţării (ce le ia tot timpul şi le scade şi atenţia!). O serie de coincidenţe şi de întâmplări stranii (ele chiar s-au petrecut cu adevărat, nu sunt fructul fanteziei mele!). Pe parcursul celor 22 de ani scurşi de la lovitura de stat a lui Iliescu (fiincă asta a fost, puci, să ne înţelegem, n-are rost să ne mai ascundem după cireşii generalului Dan Voinea!), seriile acestea de „sinonime istorice” au făcut deliciul analiştilor şi cronicarilor. Cum? Păi tocmai prin faptul că ele n-au fost băgate la cap niciodată, n-au intrat în regim de exemplaritate în patrimoniul de înţelepciune politică, guvernanţii uitând pur şi simplu de ele.
Una ar fi că, în absolut toate ciclurile electorale, formaţiunea politică sau alianţa care, aflându-se la putere, a organizat alegerile, de fiecare dată ea a fost înfrântă (sau cel mult s-a aflat la un balotaj stânjenitor!). Este un mister cum, deşi deţinea puterea, iar motoarele şi drenajele de organizare erau alimentate parţial din bani publici (să nu ne facem iluzii, chiar aşa e!), totuşi, de fiecare dată a pierdut alegerile. Altfel spus, oricât a furat, ea n-a triumfat! Apoi, USL ar trebui să tremure de frică şi să aibă în vedere şi un alt aspect, ce se poate sintetiza prin vorba populară: „Nu-i pentru cine se pregăteşte, e pentru cine se nimereşte!”. Adică, dacă ne aducem aminte, Constituţia din 1991 a fost făcută cu dedicaţie pentru Ion Iliescu, dar în 1996 a „folosit-o” Emil Constantinescu. Când a revenit Iliescu, în 2000, deoarece cam slăbise dânsa, a fost modificată, în 2001, după dorinţa, voinţa şi întru sprijinul total pentru cel care avea să-i succeadă, adică Adrian Năstase. Care, vă rog să observaţi coincidenţa, era mai mult ca sigur că va câştiga prezidenţialele din 2004. N-a fost să fie însă, pentru că preşedinte a devenit Traian Băsescu. Or, tot ce i se reproşa acestuia era că nu se conforma Constituţiei croite pentru altul, nu pentru el. La fel, cu o serie de legi pe care USL, pe vremea când se afla în opoziţie, le-a votat şi care acum au devenit inconvenabile. De aceea, toate derapajele de la democraţie pe care le comit useliştii acum, de o lună de când au „subtilizat” puterea şi care au speranţa că-i va ţine la putere în confort şi intoleranţă până hăăt! în 2016, s-ar putea ca toate să se întoarcă în contra lor. Dacă, în ciuda legii uninominalului pur, ce promite majorităţi zdrobitoare în Parlament, nu vor izbândi în noiembrie? După aceea, să se uite-n spate, ca nu cumva să se trezească cu un cuţit între omoplaţi, ştiut fiind felul în care votează minorităţile (acum, şi cu UDMR!), atunci când le e lumea mai dragă…
Aşa că, Ponto, Ponto, atenţie la pantă! Fiindcă aşa zicea unu’, Heraclit: „Ponta rhei