“Trei lucruri, mai anevoie…”

Excepţionalul pedagog şi om de şcoală, Vasile Petri, socotea că trei lucruri sunt mai anevoie în viaţă: a naşte, a domni şi a învăţa pe alţii.

A naşte, a procrea, a da viaţă este o lucrare dumnezeiască, este un act învăluit într-o aură de sfinţenie şi de mister. Pentru ca totul să decurgă în deplină siguranţă, naşterea este asistată şi supravegheată, cu mare grijă şi răspundere, de un personal calificat în domeniu. Dacă femeile sunt mai rezistente în faţa greutăţilor vieţii, dacă trăiesc mai mult decât bărbaţii – în cele mai multe cazuri – se explică, după unii specialişti, tocmai prin această sacră misiune cu care au fost înzestrate de divinitate.

A domni, adică a conduce o instituţie, o intreprindere, o comună, un oraş, un judeţ sau o ţară nu trebuie să fie la îndemâna oricui, ci, în primul rând, la îndemâna celor vrednici, a celor care au ştiinţa conducerii, la îndemâna celor dăruiţi acestei munci încărcate de răspundere.

Verbul a domni îmi aminteşte de Domnul Unirii, de ocaua lui Cuza, de gestul prin care domnitorul a şters de pe obrazul ţăranului umilinţa la care a fost supus de către boierul asupritor. Îmi aduce aminte de acel memorabil discurs rostit de Mihail Kogălniceanu, la urcarea lui Cuza pe scaunul lui Ştefan cel Mare, discurs de mare actualitate şi astăzi.

“Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel mare s-a reînălţat însăşi naţionalitatea română…

O doamne! mare şi frumoasă îţi este misia. Fii, dar, omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrarul; fă ca legea să fie tare, iară tu, Măria-Ta, ca domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi…

Fă, dar, ca domnia ta să fie cu totul de pace şi de dreptate, împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşeasca frăţie.

Fii simplu, Maria-Ta, fii bun, fii domn cetăţean, urechea ta să fie pururi deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi linguşire”.

Textul acesta care sintetizează trăsăturile morale ale oricărui conducător din zilele noastre, aflat pe diferite trepte ale ierarhiei sociale, şi care cuprinde îndatoririle fundamentale faţă de alegători şi faţă de ţară, n-ar trebui să lipsească de pe masa de lucru a aleşilor noştri.

Îndemnul “împacă patimile şi urile dintre noi…” parcă se adresează direct politicienilor noştri. Au fost oare “patimile şi urile” dintre partidele politice şi dintre conducătorii lor mai acerbe decât astăzi? A încercat preşedintele ţării să le potolească, să le diminueze sau, dimpotrivă, s-a străduit să le acutizeze şi mai mult?

“Urechea ta să fie pururi deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi linguşire…”. Sfatul acesta ar trebui să determine o schimbare radicală în atitudinea conducătorilor politici. Care adevăr este mai adevărat, al lui Tăriceanu sau al lui Băsescu, a celor 322 sau a celor aflaţi în minoritate? Când au spus adevărul şi când au minţit oamenii politici, înainte sau după alegeri? De câte ori nu şi-au respectat cuvântul dat, de câte ori au afirmat una şi au făcut alta?

Aşa, încât, versul lui Vlahuţă, “Minciuna stă cu regele la masă” nu reflectă numai trecutul monarhic, ci şi prezentul democrat al zilelor noastre.

Este ştiut că linguşirea n-a adus şi nu aduce decât nenorocire. Dacă Ceauşescu nu ar fi avut în jurul său cel mai vocal cor de lăudători, n-ar fi avut un sfârşit atât de tragic. Nici conducătorul de la Cotroceni nu este mai puţin sensibil la linguşire şi laudă.

Efectele laudei interesate sunt surprinse şi de Tudor Arghezi, în versurile din “Balada maieştrilor”.

“Cum le zici “maiestre” în ce-aveai de spus

Gâtul li se-nalţă de trei ori mai sus

Omul e mai ager, mai vioi, mai sprinten

Ca un roib agale, îndemnat de pinten

Şi Păcală-şi zise: Vorba asta scurtă

E ca mângâierea porcului pe burtă”.

A învăţa pe alţii este o lucrare nobilă pe care o pot onova numai cei cu har, numai cei cu vocaţie şi chemare. Ca să înveţi pe alţii, trebuie să fii tu educator, învăţător sau profesor om cu multă ştiinţă de carte, deschis toată viaţa spre cunoaştere. Trebuie să stăpâniţi foarte bine calea prin care cunoştinţele predate pot ajunge mai uşor la mintea şi sufletul elevilor.

Învăţătorul sau profesorul bun este exigent cu el şi cu toţi elevii, fără diferenţiere, care îşi face din profesia lui scopul fundamental al întregii existenţe.

Învăţătorul sau profesorul bun este acela care te ajută şi-ţi pretinde carte, de care îşi amintesc, peste vreme, cu respect şi recunoştinţă, generaţii după generaţii.

Profesorul bun este, totodată, un educator, un mod pentru elevii săi, un dăruit muncii de instrucţie şi de educaţie. Lecţiile lui sunt aşteptate cu interes şi trezesc interes. El nu este temut, ci aşteptat şi respectat.

Acolo unde natalitatea este sănătoasă, an de an, unde conducătorii sunt vrednici şi cu dragoste de popor şi ţară, unde educaţia copiilor şi a tineretului este pe mâini bune, acolo şi numai acolo perspectivele de progres şi de civilizaţie sunt asigurate.

Grigore Marţian

Luşca –Năsăud