Trecut-au ani şi peste noi

Să fii licean, mi se pare că tinereţea dintâi ţi-a fost rânduită de două bune ursitoare: Ursitoarea Mare şi Ursitoarea Mijlocie. Cea Mare s-a apucat de tors fir neted din viaţă, oferindu-ţi aplecare spre căutare, iar cea Mijlocie a rostit şi ţi-a rostuit  isprăvile de zi cu zi. Pentru câtă durată, numai Dumnezeu ştie, căci el va alege vremea la care Ursitoarea Mică (Moartea) va tăia firul vieţii.

            Atunci, prin anii 1960, printre criteriile alegerii unui liceu, pe lângă faima profesorilor încadraţi, contau şi modul de încălzire a unităţilor de învăţământ, dar şi condiţiile de transport, de cazare şi de hrănire a elevilor.

Din Amintirile unui şcolar de altădată ⁽¹⁾ aflăm că elevii năsăudeni mergeau la şcoală cu căruţele ori cu săniile, care erau „ ... pline, plinuţe de saci cu fărină, traiste cu fasole, baraboi şi de fiecare copil o ladă plină cu schimburi, slănină, brânză, ouă, poame şi câte şi mai câte. Apoi, de fiecare copil mai era pe căruţă o perină, un ţol şi două lepedee ...” Lemnele erau drămuite şi iernile erau bogate ca în poveşti.  Condiţiile acelea grele l-au făcut şi pe Ion Pop Reteganul să renunţe la şcolile Năsăudului şi să intre în Preparandia din Gherla, pentru că „În Gherla era mult mai bine decât în Năsăud... Profesorii ne ziceau <dumneata> şi <frate>; fete erau frumoase şi drăcoase în Candia Gherlei, iar noi, preparanzii, eram juniori între 16 şi 22 de ani. Făceam curte de mergea pîrjol şi aveam baluri. Balurile le făcea curatoria bisericească, pentru folosul bisericei ori a[l] şcoalei şi noi, preparanzii, eram cavalerii cei mai de frunte şi calfele de măiestrii ^...(2)”.

Şcoli renumite avea Gherla şi în perioada în care am fost eu liceană. Oraşul avea gaz metan! Elevii se adunau din localităţile mai apropiate de Gherla, dar şi de pe Valea Ilvelor, din Chiuza, Cliţ, Judeţul Sălaj, Aşchileu, din satul Scăueni, comuna Berislăveşti, judetul Vâlcea (de unde era  renumitul profesor - şi poet - Ion Apostol Popescu ori din Şeuşa, jud. Albă, unde prof. Nicolae Puşcaş avea o cumnată). Vestea bună despre Liceul „Petru Maior” din Gherla a dus-o şi profesorul de matematică  Macedon Ţilea, originar din localitatea Leşu, Judeţul Bistriţa-Năsăud, localitate din care amintesc aici câţiva absolvenţi ai liceului gherlean: Sandu Dragotă (3), Ioana Burduhos, Olimpia Sidor, Iacob Bâgiu, Domniţa Pop, Ioan Rauş, Larion Măgeruşan, Nicolae Luşcan, Gheorghe Judeţ, Veronica Mălai, Sabina Pavelea, Doiniţa Victoriţa Moş, Leonida Pralea, Mărioara Ţilea. Probabil au fost şi alţi leşeni care au studiat la Liceul „Petru Maior” Gherla, din promoţii ulterioare.

Pentru noi, elevii din localităţi mai îndepătate, profesorii aveau o grijă în plus – aceea de a călători în siguranţă. Prin urmare, ne ofereau posibilitatea să mergem în vacanţe cu o zi mai repede, când nu erau trenurile aglomerate peste măsură.

În prima clasă de liceu, a trebuit să ducem de acasă un străjac, deşi, în vremea aceea, condiţiile din internat mi se păreau foarte bune: în dormitoare erau sobe de teracotă încălzite cu gaz metan, paturile erau  suprapuse, dar printre ele existau covoare curate din iută, peste care călcam numai în papuci de casă; spălătoria avea personal angajat, care ne spăla hainele de pat; internatul avea şi o gospodărie proprie de nu ştiu câţi porci, dar suficienţi să ne asigure mese îndestulătoare şi bine pregătite, cu trei feluri de mâncare - la masa de prânz. La internat am mâncat, pentru prima dată, sos de vişine! Internatul de fete era la Liceul „Ana Ipătescu”, iar Liceul „Petru Maior” era internat pentru băieţi. Liceul „Ana Ipătescu” avea nişte pedagoge – pe măsura vremurilor: doamna Acs – iubitoare de copii, greoaie, cu o voce gravă, purta rochii cu flori mari, ignorând regula „imprimeurilor mărunte”, că doar „florile mari nu pot fi etalate decât pe un şold masiv”; o domnişoară, Marika, – nemăritată la vreme şi doamna Luli, care ne însoţea, de obicei, la dans – ocazie în care, în gangul de la poartă făcea un soi de „revistă de front”: ne verifica dacă purtăm uniforma cu guleraş alb, numărul matricol, ciorapi mercerizaţi, părul împletit în codiţe şi cordeluţa pe cap. Emica avea un păr mai slăbuţ, pe care-l tapa într-un fel de coc înalt, bine proporţionat, invidiat de multe colege, coc pe care doamna Luli îl teşea puţin, zădărnicind munca fetei şi îngăimând: Tu, Băltan, parcă ai fi regina Margot. Apoi plecam în pas cadenţat, chicotind pe ascuns, ştiind precis ora de întoarcere în internat.

Directoarea Liceului „Ana Ipătescu” era doamna profesoară Claudia Ceclan, care intra impunătoare în sala de mese şi, când aveam la prânz supă cu tăiţei, ne apostrofa: Ca la ţară, ca la ţară!.., majoritatea dintre noi neînţelegând aluzia, pentru că proveneam din familii numeroase şi acasă mâncam supa cu tăiţei cu pâine – să ne săturăm.

Trebuia răbdare şi perseverenţă – din partea celor care ne pregăteau pentru viaţă. Mai ales pentru fetele care nici pasul nu ni-l ştiam controla şi-l făceam mare, spornic, uitând că mergem pe trotuar şi nu pe cine ştie ce plai, care ducea la casele de pe câmp. N-am uitat nici îndemnul profesoarei de sport, Ileana Koncz: Suge burta! – în vreme ce făceam încălzirea pentru începerea orei. Mergi fain şi neted – mi-a spus, odată, lelea Valeria – îngrijitoarea de la dispensar. Dacă mi-a spus drept, înseamnă că stăruinţa celor cărora li se cuveneau şi asemenea răspunderi, n-a fost zadarnică şi le mulţumim. Deşi pentru unii este prea târziu.

Despre Gherla, foarte multă lume ştie că are temniţe grele. Cu celule pe sub care trece apa Someşului Mic – mâhnită şi blestemată în locul acela, celule împovărate de atâta suferinţă şi speranţă. Lumea a născocit şi un blestem greu. În grai, sună parcă şi mai greu: Mânca-te-ar Gerla! Urât blestem!

Nu ştiu de ce, oraşul ⁽⁴⁾ Gherla, mă face să cred că ar fi posibil ca numele soţului meu, Oşorheian (originar din Sîntejude Vale), să fie rămas de la armenii care au întemeiat oraşul acesta liniştit, străjuit de un parc mare şi frumos, Parcul Elisabeta, cu alei umbroase şi tainice, a căror linişte o năpădeam cu glasurile noastre zglobii, când o tuleam de la ultima oră - de limbă franceză, lăsându-l pe distinsul domn profesor Coriolan Ciobanu să coboare zadarnic scările impunătoare de la intrarea principală şi să ofteze trist şi îngândurat, când găsea goală clasa de la parter, o clasă cu vederea spre strada principală. Nu s-a întâmplat de prea multe ori, pentru că şi orele de franceză trebuiau făcute cu aceaşi răspundere. Domnul profesor Ciobanu s-a plâns directorului adjunct de atunci - domnului profesor de matematică – Macedon Ţilea şi ne-au lecuit: şi-au inversat orele. Iar noi eram o clasă de real.

Trecut-au anii...  Au trecut 50 de ani de când promoţia 1967 şi-a luat zborul de sub ocrotirea dascălilor din liceu. Fiecare licean şi-a urmat destinul. Clasa noastră, a XI-a A, s-a revăzut cu colegii după 10 ani şi după 20 de ani. Atunci, la revederea de la 20 de ani, absolvenţii clasei noastre arătau aşa:

Eram mai tineri şi aveam alături câţiva profesori dragi: pe dirigintele Pop Teodor, pe directorul Aurel Chezan, şi pe profesorii: Petru Bortoş, Nicolae Puşcaş şi Gheorghe Breharu.

Apoi, vreme de 30 de ani, rareori şi cu foarte puţini colegi ne-am auzit sau ne-am revăzut.

În anul 2017, la iniţiativa câtorva colegi de an şi a colegului nostru de clasă Iuliu Oltean, s-a organizat revederea, după 50 de ani, a promoţiei 1967 de la Liceul „Petru Maior” Gherla. Atunci, liceul amintit a avut 6 clase de absolvenţi, clasa XI B a fost de maghiari, iar celelalte cinci clase (A, C, D, E, F) au fost de români. Aceste cinci clase s-au implicat în organizarea revederii despre care facem vorbire, cu toată bunăvoinţa, dându-şi sprijin unii altora, chiar dacă erau din clase diferite. Câteva numere de telefon le-am aflat de la distinsa doamnă profesoară Lucia Petean. Telefoanele şi internetul ne-au fost de folos în acest demers, dar şi poliţistului din Hereclean (SJ) îi aducem mulţumiri, pentru că l-a anunţat pe colegul nostru din satul Badon, Nicolae Sabadîş, să vină la revederea programată pe data de 15 iunie 2017, la ora 10.00. 

Cei stabiliţi mai departe de oraşul Gherla ne-am rezervat locuri la Pensiunea Ioana din oraşul amintit. O pensiune primitoare, despre care colegul nostru, Doru Sorin Coman şi soţia lui, Cornelia, trăitori în Făgăraş, au numai cuvinte de laudă. Cuvinte lângă care le alăturăm şi pe ale noastre, Veronica Oşorheian din Alba Iulia şi Emilia Cerneştean din Baia Mare, ducând veste bună despre pensiunea de la intrarea în oraşul Gherla. În drumul spre Gherla, familia Coman s-a arătat binevoitoare şi a intrat cu autoturismul prin oraşul Marii Uniri, făcându-mi confortabilă această deplasare. Ziua de 14 iunie a fost deosebit de frumoasă. Vara şi-a intrat în drepturi cu toate din preajmă. Îndemnându-te la visare, fără să-ţi impună ceva anume.  Şi (aici găsesc momentul), prietenilor Neli şi Doru Sorin Coman, le dedic acest Peisaj: Se-ngână arome/ De maci şi de soc,/ De flori de salcâm/ Împlinite de rod,/ E vreme aleasă,/ Pe câmpuri fac pod/ Ierburi bogate/ Şi moi de mătasă.// Drumul se-ntinde/ Peste pajişti pestriţe/ Cu albul cornutelor/ Ce pasc în răsfăţ,/ Întoarse la cuiburi,/ Gureşe păsări/ Aprig se bucură,/ În dulce răsfăţ.// Pacea-i deplină,/ Din munte în vale/ Şi drumul coteşte,/ Suind, coborând,/ Lângă mine e Raiul/ Şi Raiul îmi pare/ Anume făcut/ În braţe să-l strâng.

A sosit şi ziua revederii după 50 de ani. În faţa liceului au sosit, pe rând, colegi din cele cinci clase, în total 104 de suflete. Dintre profesori, au fost prezenţi: Lucia Petean, Magda Măhălean, Simion Miclea, Gheorghe Teusch, Augustin Sabo, Gabriela Manea şi tânăra directoare a liceului, Cosmina Forţ – care a rostit un emoţionant cuvânt de Bun venit în liceul în care aţi învăţat. Mulţumim, stimaţi şi dragi profesori. Am fost onoraţi de prezenţa domniilor voastre. Le mulţumim, în egală măsură, şi partenerelor şi partenerilor colegilor noştri. A fost o reală şi binefăcătoare plăcere să vă revedem. Nu a lipsit nici fotograful Lukacs Merza. De la aceste întâlniri, dar şi de la absolvenţii cei tineri, fotografii îşi fac plinul pentru tot anul (10 lei poza 20/15). Ora de dirigenţie s-a ţinut în două clase: una pentru umanişti – onoraţi de profesoara de limba română Lucia Petean (director adjunct la promoţia 1967) şi una pentru noi, realiştii – onoraţi de profesoara de matematică, Magda Măhălean. Câteva file răzleţe ne-au ajutat să intonăm fără greşeală Gaudeamus, vocile preoţilor dominându-ne, în vreme ce emoţiile noastre sporeau.

După rânduiala creştină, preoţii Vasile Ciciovean, Ioan Monoşes şi Ioan Petru Mărginean (colegul nostru de clasă), într-o scurtă rugăciune, i-au pomenit pe profesorii şi pe colegii decedaţi. Apoi s-au strigat cataloagele. Şi am aflat, în câteva cuvinte, despre împlinirile şi neîmplinirile unora, despre bucuriile şi tristeţile altora, despre însingurarea celor care şi-au pierdut partenerii. Căci, aşa cum a precizat o bună colegă, viaţa ne oferă de toate.

Pentru clasa mea, XI A, am pregătit un pliant. Cu gândul de a lăsa un semn de la   această revedere. Pe prima pagină a pliantului, sub titlul După 50 de ani ... am aşezat monumentala clădire în stil neoclasic ⁽⁵⁾ în care funcţionează Liceul Petru Maior. Penultima pagină a pliantului cuprinde colegii Chemaţi la întâlnire şi numerele lor de telefon, ultima pagină precizează cine Ne-au fost profesori. Pe paginile a 2-a şi a 3-a am aşternut poemul După 50 de ani, poem căruia, când am fost strigată din catalog, i-am dat citire. Îl aştern şi aici: Tot mai puţini răspund prezent, la catalog,/ Nu-i freamătul  de-atunci, năvalnic şi voios,/ Când tinereţea noastră da zălog/ Speranţei, căutării cu folos...// Timpul a tors din caierul vieţii,/ Cu-acelaşi fus cioplit de făurar,/ Rotind statornic zorii dimineţii,/ Pe ghemul nesfârşit de calendar.// Ne-a-mpodobit cu ghiocei la tâmple,/ Semnul mirării pe frunte ni l-a pus –/ Sunt semne potrivite să se-ntâmple,/ Ca să avem acum ceva de spus ...// Ne amintim, pe rând, de zilele fierbinţi,/ De şiruri nesfârşite din lanul de mălai/ Ce trebuia cules cu-nvăţăcei cuminţi/ Şi-n seama unui şef de C.A.P. să-l dai.// În minte ne mai vin şi orele furate/ De umbra cea bogată din parcul răcoros,/ De banii puţinei primiţi pentru vreo carte/ Ori ce credeau părinţii că este de folos:// Să ne plătim cazarea, hăinuţe pentru sport,/ Caiete şi-alte cele cerute pentru şcoală,/ În sărbători alese, felia dintr-un tort/ Care părea-mbrăcat într-un veşmânt de smoală,// Din când în când, câte-un sifon cu zumzet/ Supărător, de viespi ce dau târcoale/ Ferestrei mici şi fetei cu rar umblet/ Şi alb halat însiropat spre poale,// Cu cele vechi şi bune siropuri aromate/Din fructe de pădure culese-n miez de vară -/ Reţetele de-acuma nu par adevărate .../ Nici fata n-am văzut-o, din parc până la gară;// Bănuţi mai rămâneau pentru un corn şi-un film/ Văzut cu pedagogul ori poate pe furate .../ Cu teamă că ne-or prinde şi pedepsiţi să fim/ Printr-un consemn întreg sau poate jumătate...// Vremea s-a dus, suntem din nou în clasă,/ Dar ne lipsesc distinşii profesori –/ Predau în ceruri lecţie aleasă/ Şi ne zâmbesc din frunze şi din flori.// Sunt mulţumiţi că n-au trudit degeaba,/ De râs nu i-am făcut pe unde am umblat,/ O lacrimă poate le spală barba,/ Că nimeni lângă noi nu i-a chemat ...// Rămaşi mai sunt puţini şi le purtăm/ Aleasă preţuire, ştiindu-i printre noi;/ Le-aducem mulţumiri şi îi rugăm/ Să ceară sprijinul, de au nevoi.// Colegilor plecaţi în altă lume/ De umbre şi lumini ... cine mai ştie ...?/ Pomelnice să dăm cu nume lângă nume,/ Să fie neuitaţi în lunga veşnicie.// Să facem glume nu ne stă în fire,/ Căci n-am ajuns bătrâni - într-o ureche;/ Sfielnic, să purtăm compătimire/ Însinguraţilor rămaşi fără pereche.// Din când în când să-i cercetăm pe fir,/ Să-mpărtăşim cu ei doar lucruri bune/ Despre copii, nepoţi şi strănepoţi/ Aflaţi pe lângă noi ori duşi în lume.// Atâtea toamne-s aşternute peste noi,/ Cu muzici de frunzare-ngălbenite/ Purtate-n coama vântului vioi/ Şi-a râurilor lumii despletite.// Cât mai suntem, să bem lumini din stele,/ Să ne hrănim cu verdele din jur,/ Căci vor veni zăpezile rebele/ Şi ne vor îngropa în albul pur.

            De la sârşitul poemului, ofer un zâmbet tuturor cititorilor.

***

Veronica Mălai căs. Oşorheian

(Alba Iulia, Librăria Humanitas, 2015)

Masa (şi dansul!) s-au desfăşurat la Grădina de vară din Parc, frumoasa grădină aflată lângă lacul care ne-a îndemnat şi pe noi la nevinovate abateri şcolare. Un loc bine ales de organizatorii: Grigore Tarţa, Iuliu Oltean, Vasile Pop, Ştefan Blaga, Olimpiu Cosman, Lucreţia Bărbos (căs. Şteiu) şi Emilia Fodor (căs. Coroian). Vă felicităm, dragi colegi organizatori. Muzica, asigurată de domnul Tiberiu Campo, a fost aleasă din vremea tinereţii noastre, dar şi muzică tradiţională locală. Masa a fost îndestulătoare, cu un meniu potrivit vârstei noastre, încât toţi participanţii s-au simţit foarte bine. S-a hotărât ca întâlnirile următoare să fie anuale, în ultima joi din luna iunie. Pentru anul 2018, clasa XI A se va întâlni la Pensiunea Grigore Avram din Lunca Ilvei, aşa cum a propus colega noastră Olimpia Savu (căs. Tomi). Sperăm să ne învrednicească Dumnezeu.

NOTE:

1. Ion Pop Reteganul, Amintirile unui şcolar de altădată. Ediţia a II-a, revăzută şi îngrijită de Cornel Cotuţiu, Cluj Napoca, Editura Eikon, [2013].

2. Idem, p. 65-66.

3. Sandu Dragotă, absolvent al Şcolii Pedagogice de Băieţi Gherla (1956) şi al Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj – Napoca, Facultatea de Biologie – geografie; specialitatea Biologie – botanică (1968) precizează că preotul Vasile Coşbuc (fiul preotului Leon Coşbuc – fratele poetului George Coşbuc) din Leşu era absolvent al Academiei Teologice din Gherla. Absolvent al aceleiaşi Academii era şi unul dintre fiii preotului Vasile Coşbuc, preotul Victor Coşbuc din Tiha Bârgăului.

4. Transcriem aici un mic articol: Adina Botîrcă, Gherla, oraşul armenesc sau Orientul Transilvaniei, în Gazeta de Cluj din 7 februarie 2010/ O istorie impresionantă/ Gherla este unicul oraş al Transilvaniei fondat în sec al XVIII-lea după un plan  prestabilit. Evoluţia sa se suprapune în timp cu pătrunderea barocului în Transilvania, purtând, din acest motiv, pecetea acestui stil în mod pregnant. Oraşul baroc Gherla numit şi Armenopolis a fost întemeiat de către o parte a armenilor veniţi din Moldova, sub conducerea episcopului Oxentius Vărvărescu, cu acordul principelui Mihai Apafi. Apariţia oraşului Gherla este un fenomen ce se înscrie într-o tendinţă ce poate fi regăsită în ambianţa europeană al sec XVII-XVIII. Aici pot fi găsite analogii şi influenţe în originea orientală a populaţiei care fondează oraşul. Acestea sunt doar câteva elemente ale istoriei moderne, pentru că, dacă ne întoarcem şi mai în urmă în timp, aflăm că prima atestare documentară este menţionată la 6 ianuarie 1291, cu numele de Gherlahida, când regele Ungariei, Andrei al III-lea, confirmă lucrătorilor din Ocna-Dej mai multe privilegii. Oraşul baroc, ridicat cu piatra castrului roman⁄ Aici găsim vestigiile unui vechi castru roman unde s-au găsit foarte multe elemente ale culturii daco-romane, ele fiind depozitate în acest moment atât în Muzeul de Istorie din Gherla, cât şi în cel din Cluj Napoca. Una dintre cele mai importante piese de istorie descoperită pe teritoriul fostului castru în 1961 este o diplomă militară romană eliberată la 2 iulie 133, sub domnia împăratului Hadrian, aparţinând soldatului Sepenestus Cornon, fiul lui Rivus, care aminteşte de Dacia Porolissensis ca unitate administrativă. Acest castru roman a fost construit de o unitate de cavalerie având ştampila impregnată pe materialele de construcţie, A II P, Alla Secunda Pannoniorum, care făcea parte din sistemul de apărarea drumului strategic Apulum (Alba-Iulia) – Potaisa (Turda) – Napoca (Cluj Napoca)- Sumum (comuna Căşeiu – judeţul Cluj)- Porolissum (satul Moigrad – Porolissum, comuna Mirşid – judeţul Sălaj), ce apăra graniţa nordică a Daciei. Construit iniţial pe pământ, după 143 d.Hr. castrul a fost reconstruit din piatră în vremea împăratului Antonius Pius şi avea o formă neregulată. Materialele de construcţie au fost utilizate la ridicarea cetăţii şi mai târziu a oraşului baroc de către armenii stabiliţi aici. Cetatea fortificată a devenit închisoare În prima jumătate al secolului al XVI-lea a fost construită în partea de nord-vest a aşezării (lângă satul denumit acum Candia), o cetate regală. Această cetate este martora istoriei zbuciumate a Transilvaniei. Construcţia cetăţii, începută în timpul principelui Ioan Zapolya, a fost continuată de către Gheorghe Martinuzzi, care ulterior va deveni guvernatorul Transilvaniei. Fortificaţia medievală (cunoscută mai ales sub denumirea de "Cetatea Martinutzzi"), a avut iniţial un scop strategic bine determinat; de-a lungul timpului, arhitectura clădirii suferă unele modificări, în funcţie de noile destinaţii pe care le impun proprietarii ei. Din anul 1785 devine închisoare, statut pe care îl are şi astăzi. O tradiţie pentru acest oraş sunt picturile pe sticlă a meşterilor ţărani din satul Nicula, vechi de peste 3 secole, acest lucru influenţând Gherla, care a fost primul centru din ţară care a adoptat acest gen artistic de sorginte medievală, prin filiera germană şi austriacă. Tablou de Rubens în biserica armenească⁄ Trebuie să menţionăm nişte clădiri şi monumente importante din acest municipiu care fac acest trecut istoric glorios al locului. Din nouă biserici armene câte existau în Gherla, astăzi mai funcţionează două: Catedrala, având ca hram principal Sfânta Treime şi ca hram secundar Sfântul Grigore Luminătorul, şi Biserica Şimaian, cu hramul Bunei Vestiri. Biserica Şimaian sau Biserica Solomon a fost primul edificiu religios al armenilor. Catedrala din Gherla e renumită datorită tabloului pe care-l adăposteşte. În România, la ora actuală, există 3 tablouri semnate de celebrul pictor flamand Peter Paul Rubens. În timp ce primele două, printre care un portret al lui Ignaţiu de Loyola, se află în muzee, al treilea se află în Catedrala Armeano-Catolică Sfânta Treime din Gherla. Este vorba de tabloul Coborârea lui Isus de pe Cruce. Deşi valorează milioane de dolari, tabloul poate fi văzut gratuit de cei care trec prin Gherla şi care vizitează Catedrala Armeano-Catolică. Muzeul de Istorie din Gherla îşi desfăşoară activitatea în vestita casă Karacsony, construită între anii 1721-1725, cu o veche tradiţie de conservare, valorificare prin expunere, filme, expoziţii, publicaţii, a patrimoniului, fiind fondat în anul 1881.

5. http://www.lpmaiorgherla.ro/index.php/despre-noi/istoric [scurt]: Învăţământul liceal din Gherla îşi are începuturile în 1894, an în care Gimnaziul Armenesc a fost transformat în Liceu de Stat Maghiar, prin contractul semnat la 23 iulie 1894 între conducerea oraşului Gherla şi Ministerul Instrucţiunii din Budapesta. Liceul de Stat Maghiar şi-a început activitatea în noua clădire (actualul edificiu al liceului), terminat în perioada 1896-1897, în anul şcolar 1897/1898. Unirea Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1918, a creat un climat favorabil dezvoltării şi diversificării învăţământului românesc. Imediat după Unire, în Cluj, Turda, Dej şi Gherla au fost deschise licee cu limba de predare româna. Liceul „Petru Maior” din Gherla îşi începe activitatea în 10 octombrie 1919, în clădirea Liceului de Stat Maghiar, avându-l ca director pe prof. Dr. Emil Precup (venit de la liceul năsăudean). Până în anul 1938/1939 liceul a functionat cu 8 clase. Începând cu acest an scolar, a fost redus la gimnaziu, înfiinţându-se, în locul său, Liceul Comercial de Băieţi. Un moment de neuitat în viaţa instituţiei noastre a fost omagierea, în 10 mai 1929, a unui deceniu de la „unirea tuturor românilor”, eveniment marcat prin plantarea unui stejar în curtea liceului, consacrat, prin serviciu religios, în rangul de „Arborele Unirii”, simbolul unităţii neamului românesc “unit pe vecie în hotarele sale etnice”. Un alt moment de neuitat în evoluţia prestigioasei instituţii a fost ziua de 3 mai 1936, când s-a dezvelit bustul lui Petru Maior, patronul spiritual al liceului. Bustul, executat din bronz de sculptorul Ion Pantazi din București, a fost aşezat pe soclul construit de maestrul Isidor Balog din Gherla. În vara anului 1940, N-E Transilvaniei a fost smuls din trupul ţării, printr-o decizie arbitrară a puterilor fasciste, şi a fost cedat Ungariei horthyste. În noul context istoric, Liceul Petru Maior a devenit liceu de stat cu limba de predare maghiară, începându-şi activitatea din 24 septembrie 1940. Din luna martie 1943 şi până la retragerea trupelor horthyste din Gherla, etajul al II-lea al clădirii a fost transformat în spital militar, în timp ce la etajul I şi la parter continuau cursurile. După eliberarea Gherlei, la 15 octombrie 1944, liceul reintră în posesia statului român, deschizându-şi cursurile 5 zile mai târziu, în condiţii extrem de dificile, cauzate de starea clădirii, parţial distrusă de bombardamente, dar şi de lipsa cadrelor didactice calificate.