Ștefan Ghioc își surprinde plăcut cititorii

Pasiunea cititului pentru creatorul literar Ștefan Ghioc a fost o încercare plăcută încă din copilărie, când nici televizorul și nici tehnica de astăzi nu-l împiedicau să se aplece și să întârzie cu folos asupra cărților care-i cădeau în mână. Ca adolescent pasionat de citit, constata cu ușurință cât farmec are în viața lui, literatura rusă, engleză, franceză sau italiană pe care o compara din când în când cu cea românească. Editura Cartea pentru toți i-a ușurat mult accesul spre literatura bună, iar împrumuturile între cei interesați de-o carte bună erau de-a dreptul salvatoare. În studenție revista „Secolul 20” a salvat mulți cititori sau creatori de literatură, iar pe cei mai determinați i-a ajutat realmente să abordeze mai târziu, cu îndrăzneală, domeniul creației literare și chiar să se afirme cu succes. Unul dintre acești creatori literari a fost și rămâne distinsul inginer Ștefan Ghioc, care ar fi putut crea literatură – poezie, eseu.., și până în 1989, dar n-a căzut victimă unui regim care, prin literatură aborda din plin cultul personalității, aspect agreat de cei servili, de cele mai multe ori. Poeții sau scriitorii valoroși s-au salvat ulterior prin literatura de sertar, printr-o adevărată operă literară confirmată de marea mulțime a cititorilor.

Ștefan Ghioc și-a încercat cititorii printr-un volum de poezii, „Omul pom” (1999) și prin romanul „Pământ miraculos” (2021), creații literare bine primite de cei pasionați, printre care și exigentul părinte preot Crin Triandafil Theodorescu, cel care ne asigură că pădurea tăiată pentru a produce hârtia folosită în editarea acestor volume n-a fost o pierdere. În volumul de proză scurtă „Marea trecere” (2023), autorul ne surprinde plăcut prin cele 18 povestiri în care ne pune în relație cu cotidianul de lângă noi, bun sau rău, cu personaje pe care le putem întâlni la tot pasul, dar pentru care trebuie să facem un efort inteligent pentru a le înțelege, mai ales, sufletește. Pentru oricare cititor este plăcut să afle cât mai timpuriu cu putință intriga și deznodământul fiecărei povestiri, exprimate într-un stil literar elevat și-n pagini puține. Și tocmai prin această strategie autorul își satisface prietenii apropiați – cititorii, căci mai întâi cartea a fost distribuită amicilor statornic prețuiți, foștilor săi profesori din copilărie și adolescență, prietenilor și rudeniilor de care nu s-a despărțit niciodată. Subiectul fiecărei povestiri este surprinzător de simplu. Cine nu-și poate imagina un ucenic olar în stare să-și depășească maestrul („Micul olar”), chiar dacă meșterul nu se lasă „furat”, dar în sinea lui se bucură enorm că a dat vieții un viitor meșter de excepție, un artist în meserie. Interesantă este și tema povestirii „Deschiderea” în care anual, într-o sală a Uniunii Intergalactice are loc o reuniune a Triaton-ului pe care o deschide un reprezentant al Pământului, îngrijorat de viteza de populare a metagalaxiei. Parcă i-am auzi pe unii sceptici de astăzi vorbind de pericolele creșterii populației Pământului și luarea unor măsuri de scădere a populației ! Pericolul autodesființării noastre poate fi evitat însă, prin forța gândirii noastre creatoare în care Pământul să fie ocrotit și protejat ca o rezervație naturală. Povestirea „Șoimul” vede sufletul omului ca pe o pasăre, un șoim închis într-o colivie, de fapt corpul uman, colivie ce va fi sigur părăsită într-o zi de sufletul călător. „Intrusul” este povestirea în care paianjenul din baie își terorizează stăpânul casei și după ce ajunge în insectarul școlii, sfârșind în final prin a ajunge ostentativ, stăpânul casei. Tulburat și stăpânit de halucinații, proprietarul casei își ucide soția crezând că ucide păianjenul, apoi cedează cu totul când păianjenul îl înțeapă și stăpânul moare iar casa rămâne intrusului, „un păianjen uriaș, care se desfăta în cada din baie și pe care acum nu-l deranja nimeni”. Câți bătrâni în zilele noastre, nu cad victime unor intruși, pierzându-și întreaga proprietate, după care n-au altă alternativă decât tristul sfârșit! Și povestirea „Popasul” ne pune în fața unui moment însolit: Savoarea unui popas pentru o cafea sau o votcă dispare datorită impertinenței unui sau unor neavent(ți) care, cu o nesimțire tipică zilelor de astăzi, deranjează liniștea sau ambianța celor educați sau emancipați. Cititorii sunt puși la încercare și prin povestirea „Fântâna”, povestire în care fântâna satului este distrusă de război, dar, culmea ironiei, este refăcută cu ajutorul soldaților, determinând cea mai mare bucurie pentru întregul sat. Ieșirea soldaților din fântâna adâncă devine o problemă pentru că satul trăia din nou clipe de iad, fiind bombardat. Este o povestire în care cititorul trăiește intense pendulări de la bucurie la extaz și această situație se datorează numai măiestriei autorului. Povestirea „Ființa” prezintă un vis în care ortodocșii Ion și Petru se salvau reciproc într-o catedrală catolică vestică iar când se mută în noul apartament – noua locuință după moarte, întâlnesc holograme care circulau libere, nestingherit, obligându-i la prudență, la evitarea răului care i se putea întâmpla celuilalt. „Marea trecere” este o altă povestire în care autorul ne propune mutarea de la oraș la țară, într-un conac vechi în care se poate dezvolta o viață nouă, și dacă în cheful bucuriei se sparge „olul” este semn de bun augur, de prosperitate pentru viitor. Câți dintre noi nu-și doresc astăzi o astfel de schimbare?! Povestirea „Piciul” o văd ca pe o copie a vieții de copil sau de adolescent a autorului, în care acesta se evidențiază în toate împrejurările prin istețime și perseverență, fiind printre primii între colegii de școală. O povestire interesantă, cu revelații între real și fantastic este și „Povestea Crăciunului” în care copilul pădurarului căuta leac pentru surioara lui, leac ce-l găsește la Crăiasa Zăpezii… Puterea iubirii între oameni o descoperim în povestirea „Cântecul Mării”. În „Povestea florarului” aflăm că cele mai frumoase flori într-o gospodărie rămân totuși soția și copiii, așa cum în „Șarada” aflăm că nu bogăția sau luxul îți aduc fericirea, ci, mai degrabă, traiul modest, cumpătat, echilibrat. Povestirea „Examenul de maturitate” atrage atenția la faptul că „picații de astăzi la examenul de bac”, în urma unei subfinanțări a educației, vor lua mâine frânele țării spre a o duce pe drumul cel bun, al adevărului, cinstei și corectitudinii. Oare, cu „elite” de acest fel se va putea schimba soarta țării în bine? Din povestirea „Jucătorul de bile”, după multe partide cu câștiguri, dar mai ales cu pierderi se poate învăța că pentru reușită trebuie să fii mult mai exact și expeditiv în tot ceea ce încerci sau îndrăznești să realizezi. De domeniul SF este povestirea „Vopseaua lui Dumnezeu” în stare să acopere orice zgârietură, fără să rămână vreo urmă, ba să și porneasccă motorul fără a folosi vreo cheie. Da, era o vopsea venită dintr-un viitor mult prea îndepărtat. „Hora lui Costi” încheie seria povestirilor din acest volum, dezvăluind intimitățile și cutumele din viața unei șatre în care principala problemă ar fi furatul miresei, plata răscumpărării ei, căsătoria tinerilor, nomadismul tradițional, într-un timp trecut și-ntr-o lume dominată de mai multe etnii (români, tigani, turci…). Cartea este un volum valoros, de narațiuni scurte în care cititorul își poate drămui cu chibzuință timpul dedicat parcurgerii acestor pagini, căci timpul de azi pentru fiecare dintre noi, este o problemă.

Utilizarea telefonului mobil poate lăsa milioane de cărți necitite, dacă strategia prozatorilor nu-i atentă. Prozatorul Ștefan Ghioc contează în acest demers, pe valoarea scrisului său, pe talentul său literar, pe calitatea cititorilor săi care caută și găsesc în narațiunile sale personaje ce se aseamănă cu lumea de azi, cu bucurii neașteptate, cu dureri sau suferințe nedorite, cu stări sufletești dominate de neastâmpăratul cotidian. Mai mult, cele două conflicte teritoriale din Ucraina și Gaza, din zilele noastre, fac ca vocea unui glonț să fie mai auzită decât vocea unei cărți, sau, dacă un scriitor s-ar compromite în vreo aventură ar fi mult mai mediatizat decât dacă-și lansează o carte. Toate acestea sunt bine cunoscute de naratorul Ștefan Ghioc și ca atare Domnia Sa dezvoltă problematizări moralizatoare, de-o anumită tărie sufletească, mobilizatoare, se mișcă metaphoric și dezinvolt prin toate situațiile pe care le crează pentru ca în final intriga și deznodământul fiecărei proze scurte să placă cititorului. Nu întâmplător marele scriitor târgmureșean Nicolae Băciuț l-a însoțit sute de km la Moinești sau la Năsăud pentru a-i fi alături la lansarea prezentului volum și a-i susține calitățile evidente de literat sau prozator cu har și cu dar, din care la rândul său, dăruiește tuturor cititorilor, care au șansa de a se întâlni cu opera sau creația sa literară. Cred că prozatorul Ștefan Ghioc va persevera în domeniul literar, căci subiecte sunt cu duiumul, chiar dacă se scrie destul de mult și se citește destul de puțin.

Ioan Seni, Năsăud