Ștefan Borbély: Qingming

            „Sărbătoare a strălucirii pure”, Qingming este celebrată pretutindeni în lume unde sunt chinezi, sintaxa sa antropologică fiind la fel de transparentă precum îi este numele, motiv pentru care ea a atras atenția specialiștilor europeni încă de prin secolul al XIX-lea (cum a fost Frazer, de pildă), interpretarea fiind făcută de regulă prin analogie cu semnificația marilor sărbători primăvăratice de fertilitate ale continentului nostru. E nevoie, însă, de identificarea diferitelor straturi simbolice pe care ritul chinezesc le implică, dacă dorim să-l descifrăm cum se cuvine, începând de la cel istoric, anecdotizant, legat de prezența unui nobil provincial din secolul al VII-lea î.e.n., care ar fi inițiat sărbătoarea – se spune... –, în semn de penitență personală cauzată de nedreptatea pe care i-a pricinuit-o unui supus devotat. Se povestește că, fiind răsturnat de la putere pentru o scurtă perioadă de timp, nobilul respectiv a fost ajutat să nu moară de inaniție de către unul dintre slujitorii săi, care și-a tăiat în secret o parte din pulpă ca să îl hrănească. Redevenind stăpânul provinciei sale, nobilul i-a răsplătit generos pe toți cei care l-au ajutat atunci când fusese în dizgrație, însă l-a uitat tocmai pe acela căruia îi datora cel mai mult. Dorind să-și corecteze ulterior greșeala, el l-a căutat în zadar pe slujitor de-a lungul și de-a latul domeniilor sale, întrucât acesta se mutase între timp, însoțit de mama sa, într-un loc de sihăstrie aflat nu departe de creasta unui munte. În consecință, penitentul îndatorat a urcat muntele, a găsit adăpostul, dar eremitul a refuzat să i se arate, ceea ce a stârnit furia nobilului, care a incendiat împrejurimile peșterii, în speranța că inelul de foc îl va obliga pe sihastru să iasă. Numai că nu s-a întâmplat așa, acesta hotărând, împreună cu mama sa, să se lase mistuit de flăcări. În semn de omagiu pentru sacrificiul celor doi, nobilul ar fi instituit – spun tradițiile istorice – un ritual ignic fastuos, sărbătoarea de acum reprezentând o reiterare anuală a acestui tribut de penitență.

            Nu este deloc dificil să identificăm în povestea de mai sus vestigiile unui foarte vechi rit sacrificial, mai cu seamă că tradiția spune că intempestiva ascensiune montană a nobilului s-ar fi produs spre sfârșitul perioadei hivernale, obiceiul de a aprinde ruguri în preajma echinocțiului de primăvară, pentru „a ajuta” soarele să prindă putere și să învingă Iarna fiind omniprezent pe mapamond. Însă, avem nevoie și de celelalte detalii ale ritualului chinezesc pentru a-i înțelege semnificația pe de-a-ntregul, cu atât mai mult, cu cât dispunem și noi de elemente analogice– cum e mersul la cimitir de Paști - , chiar dacă nu ne întrebăm de fiecare dată care le este proveniența. Să reținem, până la clarificarea imaginii de ansamblu, un aspect esențial, escamotat întrucâtva prin dramatizare: focul cu care nobilul pârjolește împrejurimile peșterii de recluziune nu-l ajută câtuși de puțin să-și atingă scopul. Să fi fost nevoie de un alt tip de incandescență?

            Cel mai vizibil aspect al Sărbătorii Qingming îl reprezintă dereticarea mormintelor din cimitire și împodobirea lor cu vrejuri vegetale – cele mai agreate fiind cele de salcie –, cu hârtie colorată, lucitoare și cu mănunchiuri de bețișoare aromatice. Tot cu acest prilej, imprimeriile scot la vânzare bancnote de hârtie identice la înfățișare cu cele reale, care se ard la fața locului, cenușa lor fiind presărată de-a lungul și de-a latul mormântului. În prealabil, participanții care pot își împodobesc porțile locuințelor cu ramuri de salcie sau, în lipsa acestora, cu alte tipuri de vrejuri vegetale, mersul la cimitir încheindu-se cu un substitut de rit de consubstanțializare, întrucât e de presupus că familiile vor rămâne împreună, chiar dacă nu se cunosc, punând merindele aduse la comun și înălțând zmee colorate. O cutumă străveche, practicată în diferite regiuni în forme estompate astăzi, îi îndeamnă pe cei ce poartă același prenume să se adune în preajma câte unui templu desemnat în prealabil, pentru a-și depune acolo ofrandele.

            Pentru înțelegerea unui obicei, investigarea interdicțiilor cu care el vine e deopotrivă de importantă ca și ecuația de ansamblu, întrucât orice ritual sau cutumă are o dublă deschidere, legitimatoare și disociativ-interdictivă. Oricine trăiește la țară știe că un obicei e însoțit, de regulă, de o sumedenie de opreliști, încălcarea unora dintre acestea putând avea chiar și consecințe fatale. La chinezii care sărbătoresc Qingming, interdicția cea mai semnificativă este legată de aprinderea focului în sobă, motiv pentru care în această zi se consumă exclusiv mâncare rece, obligatorii fiind găluștile de orez colorate în verde (qingtuan), care se pregătesc în zilele care premerg sărbătoarea în cantități însemnate, prin amestecarea orezului alb, gata fiert, cu diferite ierburi, fierte și ele în prealabil, semnificația fiind similară cu cea a ouălelor noastre de Paști: celebrarea puterii resurecționare a vegetației, care vine cu promisiunea unei recolte îndestulătoare. Există chiar diferite tipuri de qingtuan, unele dintre ele ascunzând sub crusta verde de la suprafață câte un ou fiert, descojit.  

            Un detaliu de simetrie face ca aceste găluște verzi să devină și mai interesante decât par la prima vedere. Anul liturgic, arhaic chinezesc este împărțit în 24 de perioade (secvențe) solare, Qingming sărbătorindu-se în a cincea secvență solară și întotdeauna la 105 zile după a 22-a secvență solară, Donzshi, care corespunde solstițiului de iarnă, ea fiind, așadar, o sărbătoare hivernală. De Donzshi se fac tot găluște, dar de o culoare nealterată, „normală”, ceea ce înseamnă că, până la Qingming, ele apucă să „înverzească”, tot așa cum pământul își lasă în urmă hlamida albă de nea, înverzindu-se promițător în prag de primăvară. Anul acesta, 2023, Qingming a căzut pe 5 aprilie, pe un calcul de calendar lunisolar, care ține însă cont de corespondența cu solstițiul de iarnă.

            Dacă luăm în considerare translarea calendarului roman de referință, care avea inițial zece luni, devenind de 12 după adăugarea lunilor ianuarie și februarie, o corespondență similară marcăm și noi astăzi atunci când ieșim cu Plugușorul și cu sorcova în miezul cel mai crâncen al iernii, când brazda este încă înghețată bocnă și când scoaterea unui plug la arat e inutilă sub aspect practic. În ritul catolic, o analogie e oferită de regimul Miercurii Cenușii, întrucât, în comunitățile care țin cu adevărat la respectarea semnificațiilor de substrat, cenușa cu care creștinii își fac cruce pe frunte în ziua de Miercurea Cenușii (adică într-o zi a lui Hermes-Mercur, cel mai psihopomp zeu al panteonului greco-roman) este obținută în urma arderii ramurilor de Florii din anul precedent, care nu sunt aruncate după ce ele au fost folosite la întâmpinarea intrării lui Isus în Ierusalim, ci păstrate în biserică timp de un an de zile, pentru a marca, prin incinerare, un flux de transmitere energetică de la un an la celălalt.

            În afară de interdicția de a se face foc în sobă, Qingming prescrie și alte restricții cu caracter similar, cele mai semnificative fiind legate de opreliștea de a arde haine vechi și de aceea de a face foc pe dealuri sau ogoare. Enumerându-le, am cam ajuns în situația de a ne apropia de concluziile interpretării noastre, pe care nu o putem însă formula înainte de a mai preciza două detalii suplimentare. Primul dintre ele vizează obiceiul, păstrat în multe regiuni ale Europei, de a se stinge absolut toate focurile dintr-o localitate cu prilejul începutului de an agrar și de a le reaprinde apoi de la un „foc natural”, făcut în condiții ritualice speciale în centrul spiritual al comunității, prin frecarea a două bucăți de lemn bine uscate, până când iasca de sub ele se încinge. Al doilea detaliu se leagă de soare și de puterea binefăcătoare pe care el o emană, mulți antropologi fiind de părerea lui Max Müller, potrivit căruia riturile agrare de fertilitate reprezintă o extrapolare direcționată a marelui cult solar primordial. E cazul să ne întrebăm, legat și de Qingming, dacă e sau nu așa.

            În celebra sa carte Themis, Jane Ellen Harrison a reconfirmat, cu o specială referire la cultele de panspermie grecești, că antropologia operează o distincție între două tipuri de foc, cel favorabil puterii regenerative a pământului și apariției vegetației fiind „focul rece”, subpământean, nu cel solar, ceea ce explică faptul că, furându-l de la zei, Prometeu ascunde focul în tulpina groasă a unui narthex, Ferula communis, o plantă foarte aspectuoasă, care crește în diferite zone ale Greciei, având o tulpină tubulară, asemănătoare celei pe care o are floarea soarelui de la noi. În consecință, nu focul celest, solar îl fură Prometeu de la zei, ci focul puterii subpământene, reprezentat cel mai adesea, pe frize, printr-un șarpe care se ridică dintr-un omphalos, cum este cel de la Delphi, sau sub forma unei păsări care, ori de câte ori apare în reprezentările mitologice grecești, nu simbolizează câtuși de puțin cerul, ci puterea resurecționară a pământului. Sufletul celui plecat din lumea noastră va fi reprezentat, în iconografia creștină ulterioară, tot printr-o pasăre, conotată de regulă psihopomp.

            Prin analogie, rămâne semnificativă seria de interdicții legate de „focul cald, fierbinte” pe care o implică Qingming. Nu ai voie să arzi nimic în această zi, nu-ți este îngăduit să-ți cureți cu foc miriștea, fiind totodată obligat să te mulțumești cu găluștile verzi și reci qingtuan atunci când ți se face foame. Ritualul dereticării mormintelor nu se datorează nici el, decât la nivelul său de suprafață, doar pioșeniei față de străbuni, așa cum probabil ți-ar spune majoritatea participanților, referindu-se la cei dragi lor, care au plecat din această lume. În straturile sale mai adânci, el reiterează o străveche credință legată de semnificația arhaică a siturilor funerare, potrivit căreia „lumea de dincolo” este cea care trimite la suprafață energiile subpământene care asigură, pentru un nou ciclu agrar, resurecția vegetației și bunăstarea comunității. Nu întâmplător, așadar, într-un anumit moment augural al anului, trebuie să te asiguri că porțile lumii subpământene, adică „gurile” prin care energia subterană ajunge la suprafață sunt îngrijite cum se cuvine. Qingming reprezintă acel moment al ritualisticii de fertilitate chinezești în care mormintele înverzesc.

            Orice comunitate arhaică e conștientă de faptul că ea dispune de două surse de foc, cea caldă, din vatră, și cea rece, psihopompă, atenția oamenilor focalizându-se cu precădere asupra acesteia din urmă. Deloc întâmplător, nartexul va ajunge să desemneze locul de intrare în bisericile creștine, adică pronaosul, care e departe de a fi doar un simplu loc de trecere, un pasaj arhitectural, dacă ținem cont de faptul că întreaga construcție a unei biserici e dictată de comandamente spirituale și inițiatice specifice. În acest context, pronaosul e locul  unde credinciosul decantează „căldura”  dezordonată a vieții de fiecare zi, se eliberează de ea, „răcindu-se” în suficientă măsură pentru a primi binecuvântarea și harul din naos.

Ștefan Borbély