Sonata lunii

”Speranțe de glorie și de fericiri, glasuri de îndoială și glasuri de revoltă, șoapte de umbră și înfiorări de lumină, toate (...)”* se desfăşoară dansând impetuos în volumul Poeme în balans al poetului Cassian Maria Spiridon apărut la Editura Charmides, Bistrița, 2013.
Aceste Poeme în balans sunt o sonată nonappassionato zisă şi transcedentalia, după cum o arată chiar titlul unui poem. De ce o sonată? Structura volumului se mulează în mod natural, firesc, pe această formă fundamentală de organizare a compoziţiilor muzicale de anvergură şi creşte după formula consacrată pentru cvartetele de coarde şi pentru simfonii în perioada clasică: Poeme din vremea cînd eram foarte tânăr, un allegro, organizat ”în formă de sonată”- introducere, expoziţie, dezvoltare, repriză; Inelul cu agat - o mişcare lentă, andante, adagio sau largo, Ca jarul aruncat în nămeţi - o mişcare dansantă, un menuet, mai târziu un scherzo, Într-o zi a bătut vântul de la răsărit - un final rapid, allegro sau presto**. Iar în această sonată e o noapte atît de senină/ că pe boltă aştrii ţin/ în palme de cristal/ fructele vieţii.
Cuvintele vibrează, cu limpezime şi echilibru, într-un tratat liric despre melancolie, versuri a căror muzică interioară transpune în cititor muzica sferelor: ”cerul e foarte aproape/ stelele/ Calea Lactee coboară/ pînă umple văzduhul din inimi/ Luna s-a culcat/ însă foarte devreme”.
Aceste meditaţii-poem ale lui Cassian Maria Spiridon traduc inimilor prea grăbite să bată în iureşul cotidian lumina lunii în apă şi prin această metaforă, lumina unei alte lumi, a nenumărate alte lumi în luciul argintat de efemer al clipei cea de toate zilele,meditaţiile-poem sunt scări duble, scări duble duc la cer/ unul al cunoaşterii. Poemele sunt pendulare şi balans şi vieţuire într-un spaţiu ca un abur ce vesteşte zorii. Să fie acesta oare spaţiul unde rătăcesc întrebătoarele suflete ale poeţilor? Să fie spaţiul unde îşi trăiesc prima viaţă cuvintele, înainte de coborârea în poem, în miezul denoapte/ (...)/ în cleştar de lumină alighieriană? Poemele sunt trăire incandescentă,din a căror cenuşă se naşte mereu altă întrebare. Şi mai sunt aruncarea privirii pe chipul de lumină dar şi pe chipul nevăzut al lunii, ele sunt balans între văzut şi nevăzut dar şi punte ce leagă recea melancolie selenară de cele trecătoare, de jos, de pe pământ – la umbra Lunii ce se stinge/ auzim/ cum vreme vine/ vremuim, pândiţi de Iubire- iubito ai ochii învăluiţi în aurul luminii/ (...)/ între pământ şi cer/ aici/ sufletul să-mi pască/ din iarba zâmbetelor tale, Melancolie – în clipa asta sunt o pasăre/ cu aripile în cuie odihnind/ la ce-i bun zborul/ şi noaptea la ce-i bună/ cînd iubirea uită să mă cheme, de Mediterana – cu plaje prea înguste/ vizitate de mătăsoasele/ rostogoliri mediteraneene, de Zei Eladei şi de Moarte - răpitoarea de suflete este mereu aproape/ se mişcă vaporoasă în aerul pe care-l respir/ (...)/grijulie tot timpul/ atentă să nu te piardă din ochi... Şi uneori, deşi purtându-se de obicei ca toţi muritorii, poetul îşi scapă masca: sărman heruvim/ doarme cu ochiul deschis/ în cercul fierbinte al nopţii de vară.
Şi în locul în care/ îngerii îşi pun/ aripi la odihnă poetul încheagă autoprotrete al căror miez existenţial e cuvântul şi balansul. Autoportretul poetului aflat sub pecetea vanitas vanitatum: a umple pagina rând după rând/ e cum ai şterge din viaţă neantul/ sau cum ai anula victoriile morţii/ şi totuşi nimic nu-ndreptăţeşte/ s-aduni cuvintele în versuri/ e cum ai cere florii de lotus/ motiv de-a pluti pe oglinda de ape// curajoasă inimă/ condei în alergare (pînă în zori). Sau autoportretul poetului fluid, născut sub semnul panta rhei : o tocată de Bach/ o fugă/ dintr-o lume care încă există/ spre altă lume/ care nu va mai fi/ (...)/ prin obscuritate şi lumină/ urmărit de lanterna magică/ viteaz înfricoşat/ trece un suflet (trece un suflet). Scrib smerit la umbra Marii Piramide/ consemnez cu stylul/ în lutul proaspăt/ viitorul/ pentru cei ce încă nu-s/ pentru cei care au fost/ şi pentru cei ce nu vor fi nicicînd// harnic se înşiră cuneiformele în lut/ precum faptele vieţii/ rar trăite/ mereu imaginate – portretul unui cavaler rătăcitor printre stele şi printre cuvinte, lovind în lemnul sorţii, luptându-se cu morile de vânt curpinse de omături sublunare, cu inima pe sfora umilinţei/ suspendată/ într-un balans nestăpînit şi avându-l drept martor doar pe Faust. Acestea sunt autoportretele celui ce a săpat şaizeci de trepte în trupul timpului...
Şi poate, în acest ocean care respiră, ocean de cuvinte, ne vom găsi şi noi,cititorii, inelul cu agat, găsindu-ne sensul cu nerăbdarea Zeului de a se cunoaşte vom înţelege adevărul poetului: acela că peumerii noştrii, între Cumpănă şi Gemeni/ între multele zodii/ se află în balans/ Universul.

* Sonata lunii, Dimitrie Anghel
** vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Sonat%C4%83