Slovele lui Vasile Dâncu

A patra carte a poetului Vasile Dâncu, finanţată de cele trei milioane de albine din stupii proprii, a apărut la Editura Eikon. „Slove rurale” este genericul sub care runcanul Vasile Dâncu adună poeme scrise în perioada 2001-2009. Volumul este un prelung cântec dedicat codrului şi izvoarelor, tradiţiilor româneşti şi literaturii universale, credinţei şi amintirii străbunilor. „De ce oare scriu…/ când am trecut prin viaţă/ nepricepând nimic”, se întreabă poetul, negaţia având rolul de a întări faptul că Vasile Dâncu, poetul autodidact este o personalitate marcantă a acestor ţinuturi de la care au de învăţat toţi urmaşii în ale scrisului. „Sub alb linţoliu/ Dealurile dorm/ Iertându-i, uitându-i, pe cei ce le-au arat”, se confesează poetul Marelui Creator, care trimite binecuvântarea peste „Nobilele gânduri/ din vremuri de baladă”. Cântecul străbun este unul de lume care transformă moartea în viaţă şi ura în dragoste, astfel încât versul devine „cântec de greier” în marea catedrală a lumii. Suntem în perioada marilor creaţii în care „până şi clasicii din bibliotecă” redescoperă muzele pe aripile versului, unde „trec lebede încălţate/ cu pantofi de lac”.

O imagine a unei atmosfere precipitate, în care cântecul la fluier este auzit în surdină, în timp ce „un avion în curte/…/ departe pe câmp” este tras cu caii stelari. Se simte în această poezie un iz al postmodernului, bine ancorat în tradiţia ancestrală. „Nu scriu despre îngeri/ nu scriu despre demoni/ le sunt antipatic/ nu vor să mă ia-n seamă”. Moartea este văzută, la Vasile Dâncu, cu brăţări de aur şi pumnal la şold, iar salvarea vine prin scris. Conştient că omul nu este decât „umbra unui drum” abia călcat, poetul îşi conturează gândurile sub „aripa ce vine/…/ cu morile de vânt”, fiind însoţit de apa Ţibleşului, iar muza venind „din toate/ cărţile citite” cărora le înalţă „cu dalta de fum” opera spre trăinicia veşnică. Când vântul încearcă să-şi facă sălaş în sat, fără energia electrică postmodernă, poetul scrie la lumânare, alături de muza evului mediu. Este momentul în care pereţii casei sunt zidiţi cu cărţi şi atunci: „orice ai zice/ s-a mai zis/ orice ai scrie/ s-a mai scris/ orice ai visa/ era în vis”. Din fântâna în care a băut haiducul este inspirat cântecul baladei, pe acordurile plutonului care dă reversul: „Aripi inimii/ îi pune balada/ în amalgamul/ bruiajului de acum”. Poezia învierii, cântecul de enoriaş sunt recitate pe aripile heruvimilor, iar pământeanul invocă divinitatea: „Doamne/ din pomul/ ce l-ai sădit în rai/ ducând în ispită/ pe primii îndrăgostiţi/ ce cruce mai târziu/ urmaşii i-au cioplit/ Fiul tău/ de atâţia iubit”. Suntem în perioada în care „Oraşul creşte/ satul se scufundă”, iar stelele „îşi ling indiferenţa”, timp propice pentru creaţia lumii prin cuvânt: „În materie de versuri/ oricine/ inspirat sau nu/ singur îşi înseamnă/ pe hârtie/ umilul / vulnerabilul poem”.

Vasile Dâncu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, reuşeşte, prin versurile lui, să aducă iubirea mai aproape de noi, conştient fiind că nu există stâmpărare mai profundă decât versul, dor mai adânc decât cel de vorbă şi frumuseţe mai crudă decât cea a cuvântului. Prin cărţile lui, Vasile Dâncu rămâne un prototip al poetului născut din dragoste pentru lume, dragoste pe care mai apoi o redă într-un stil propriu cititorilor.