Sfârșitul cronicii literare?

            „Deschide” revista criticul Ion Simuț cu o analiză interogativă (ceea ce presupune că sunt așteptate răspunsuri) intitulată Sfârșitul cronicii literare?. Ion Simuț ponește de la un calcul cantitativ (existența în România a circa o sută de reviste literare) presupunând că fiecare revistă (cu apariție lunară, rar cu apariție săptămânală) ține o cronică literară ori un fel de comentariu la o carte, comentariu care nu e totuna cu cronica literară, necesar a răspunde unor exigențe precise. Adică, mai exact: cronica literară beneficiază de consecvența unui titular, care își asumă misiunea ca atare, ceea ce înseamnă seriozitatea unei selecții – accentuează Ion Simuț – prin care să se promoveze în timp o ierarhie de valori. Comentariul respectiv cuprinde o analiză a conținuturilor și a formelor dintr-o carte, finalizată neapărat într-o judecată de valoare. Distincția dintre cronică și recenzie este indiscutabilă. Tendința de a le uniformiza sau de a le egaliza duce la punerea unui semn de egalitate între cărți, cu efecte negative pentru un cititor incapabil să diferențieze cărțile după performanțe tematice și expresive. Recenzia trebuie să fie de mai mici dimensiuni tipografice decât o cronică literară și vizează cărțile de al doilea sau al treilea raft. Mai departe, criticul I.S. pune în altă categorie comentariile eseistice care sunt și ele de primă instanță, precum cronicile literare. Astfel, Ion Simuț răspunde la o sumă de întrebări rezultate din ceea ce se poate constata din cercetarea întreprinsă pe „terenul” revistelor literare. Anume: De ce poeții scriu despre alți poeți? De ce prozatorii scriu (mai rar, ce-i drept) despre alți prozatori? De ce și când scriu criticii despre alți critici literari? Se respectă în toate cazurile cerințele minime enunțate mai sus? Are independență totală și autoritate neștirbită cronicarul literar? Independența lor este afectată de apartenența la un grup sau de obediența față de o anumită instituție? Cum stăm, mai concret, în teren, cu practica cronicii literare? Întrebările formulate nu sunt deloc retorice, nu ocolesc tarele din procesul elaborării și formării conținuturilor publicațiilor literare observate în timpul unor analize severe. Ion Simuț exemplifică fără reținere și oferă diagnostice, nu însă definitive întrucât literartura română încă dă semne de vitalitate și, de ce nu?, speranțe de viitor, măcar pentru viitorul apropiat, care ține de prezenta generație. Întrebarea totală pe care o fromulează criticul este: Dar ce soartă mai poate avea cronica literară într-o epocă în care există tot mai puțini cititori de literatură?

            Cronica de lectură e semnată de unul dintre campionii cronicii literare postbelice, Ghoerghe Grigurcu, și e susținută pe volumul de poeme «Unde așezăm plânsul copilului?» de Olimpiu Nușfelean – Ed. Școala Ardeleană, 2021. Olimpiu Nușfelean e un tradiționalist în calitate de oaspete al postmodernismului. Poartă tradiția, trăirile unui trecut-prezent ca un cadru absolut, o garanție a autenticității personale întrucât se prezintă egală cu autenticitatea colectivă. Copilăria e una dintre treptele vieții, adnotată cu prospețime, descoperind o naivitate cutezătoare încă, între angelismul inițial și zgomotul tehnic al epocii noastre. O temă predilectă poetului devine cea  a morții. Tactica aplicată în preajma ei e însă una preventivă, produsă de fireasca emoție și dubiul disimulat ludic: Totul pare cert, nimic nu este  cert. Uneori teama de sfârșitul obștesc e transcrisă patetic, alteori răbufnește în spiritul ardeleanului bizuit, tranzacțional. Relativizată, amânată, moartea apare drept un subiect între altele.

            Magda Ursache acordă un spațiu generos scriitorului Șerban Codrin, poet, autor de haiku-uri și epopei antice-moderne (cu bossoni la butoniere). Pentru a-și duce visele în realitatea crudă, tehnologizată cibernetic, Șerban Codrin a re-descoperit marile culturi, greacă și latină, regăsindu-se în discursul Cassandrei, poate-poate, adevărul-adevărat rostit în Cetate îi va trezi pe toți la realitate, toți, fiind noi, politici și nepolitici, din polisul grobalizat. Întreaga paletă lirică și teatrul lui liric (atunci când se impune necesar), ambele obsesive pentru Șerban Codrin, se arată în comentariul eseistic al Magdei Ursache ca artă aluvionară, încărcată peste măsură de simboluri și antisimboluri, surprinzându-l pe poet și dramaturg definitiv în fraze strânse, închegate, nealuneacoase.

            Revista cuprinde și răspunsuri (trei) la ancheta „Poezia lui Eminescu și poezia contemporană”. Dintre cele 8 întrebări una stârnește controverse, nedumerire („Trăim tristețea punerii acestei întrebări!” – Viorel Savin): Ce caracteristici sau constante poetice (estetice), sau numai pseudopoetice (pseudoestetice, deci modeste), credeți că are poezia lui Eminescu, raportată, firește, la cerințele estetice ale poeziei majore de astăzi sau ale poeziei majore din secolul XX? Sau raportată la poezia majoră dintotdeauna? Ce vă seduce sau ce vă nemulțumește în poezia lui Eminescu? Răspunsurile date (trei, deocamdată) la această întrebare, ne salvează inima.

                                                                                                           Virgil RAȚIU