Semnal… de carte

La Editura „Asaschi” Piatra Neamţ a fost publicată cartea Marilenei Toxin, „Biografie indiscretă”, la sfârşitul anului 2011. Autoarea a publicat proză şi în anii anteriori: 2006 – „Joc de rol”, „Să râdem cu cei mici” – 2008, proză umoristică, „Zidul miresei” – 2009, „Undeva… un capăt de lume” – 2010 – proză scurtă; „Piatră la rinichi – Roţile” – proză 2011. Cartea la care mă refer conţine un argument bilingv şi apoi şapte capitole.

Acţiunea debutează în localitatea Arşiţa, „o comunitate mică de oameni, oarecum rupţi de civilizaţie (pag.11)”. Acolo, s-au dezvoltat ocupaţii şi îndeletniciri noi. Ansamblul de aspecte etnografice şi folclorice oferă un sentiment de stabilitate. Peste toate acestea, se suprapune războiul care încearcă să reorânduiască viaţa şi sentimentele cu schimbări impuse.

Din primele pagini se conturează personajele Paraschiva şi Mihai. Urmează generaţia următoare: Minuţa (rezultată dintr-o aventură a Paraschivei cu un căpitan german – Otto Klein – decedat în război) şi Petre (Mihai şi o bucureşteancă).

Toţi sunt implicaţi în medii şi destine diferite. Gingăşia unor sentimente şi comportamente profund umane, în ciuda fundalului de război, este de o mare forţă. Firescul acţiunii, chiar dacă se petrece în mediu modest, dar curat moralmente, afişează postura onestă, uşor romanţioasă, pe care o întâlnim în filmul interbelic, uneori în romane cu happy-end.

Aici, însă, intervine autenticul, documentul, adevărul probat prin fotografie şi text care, desigur, stârnesc un deosebit interes al lectorului cu probabilitatea de autentificare a probelor reale. Ficţiunea abate firul naraţiunii spre zone de o adevărată tensiune dramatică şi poezie a sentimentelor, iscând, astfel, o nostalgie a timpurilor de odinioară. Încărcătura aspectului fizic era importantă atunci când severitatea respectării canonului devine ea însăşi canon: „femei voinice, viteze, pătrunse de simţul datoriei şi de interes pentru gospodărie, spre binele familiei”. „Acestea ştiu respecta şi purta cu graţie, în societate, toalete cuviincioase, cu aer de sobrietate şi respect”.

Onorabilitatea individuală era la mare preţ. Toate aceste „amănunte” sunt înregistrate de autoare cu un deosebit simţ al istoriei şi creează o savoare specială. Momentele idilice sunt bine dozate, proporţional cu relatarea curentă a evenimentelor.

În aparenţă, de mică importanţă, portretul fizic al personajelor rivalizează cu prezenţa fotografiilor pe tot cuprinsul cărţii.

Sondarea sufletului adolescentin, fie cât e tânăr sau tânără, prefigurează evoluţia actanţilor săi. Autoarea se sprijină pe buna stăpânire a elaborării textului, care are un curs firesc, fără vreo încărcătură lexicală inutilă. Abundă descrierile (fizionomii, îmbrăcăminte, reacţii fizice, psihice, descrieri de cadru natural).

De regulă, elementele de natură susţin nişte stări sufleteşti în desfăşurare sau prefigurează altele, se axează pe trăsături de caracter, întâi evidenţiate, apoi argumentate şi exemplificate. Istoria familiilor, de regulă din lumea cadrelor militare, cu urcuşurile şi coborâşurile lor, în funcţie de vremuri, educaţia în familiile cu mulţi copii şi numeroase ambiţii sunt câteva din elementele de referinţă. De regulă, totul se bazează pe muncă şi pasiunea pentru ea.

Sunt evocate medii cu femei elegante, după moda Bucureştiului şi a Parisului. Acestea îşi confecţionau singure ţinutele vestimentare atât pentru ele cât şi pentru restul familiei. Ambiţiile erau mari, dar în vreme de război totul este precar. Important este faptul că oamenii nu şi-au pierdut firea. Exista un echilibru asigurat de relaţiile de schimb şi ajutor, copiii fiind înţelegători şi descurcăreţi, în sensul bun al cuvântului. Voiau să muncească şi la vârste fragede. Cu râvnă şi abilitate au reuşit şi s-au realizat. Timpurile vizate sunt din cele mai dure. Până şi fotografiile afişează priviri grave, multă tristeţe, nu şi deznădejde. Exista o mândrie în a depăşi momentele speciale. Participarea la război, povestirile depănate descriu familiile la plecare ori la reîntoarcere. Calităţile autoarei se accentuează prin crearea tabloului complet a celor întâmplate, de la descrierea pantofilor eleganţi la cei scâlciaţi, o imagine clară a unei perioade „parcurse” în timp destul de scurt, la care s-au adaptat cei implicaţi, aşa cum au putut, camuflându-şi sentimentele dincolo de bucheţelele de flori şi alte „ornamente”. Sunt realităţi „fotografiate” de suflete sensibile care, în diverse locaţii încearcă să-şi păstreze integritatea.

Personajul masculin, Gogu, instruit şi de bună credinţă, parcurge evenimente şi, odată cu istoria care se precipită, devine participant în al doilea război mondial. După ce se despărţise de trecut, în 1941, la Câmpulung Bucovina devine Şef al Biroului I – Recrutare – până în 1944, când este mutat la Divizia a II-a Infanterie (pag. 69) ca agent de legătură al Biroului I – Organizare – Mobilizare.

Autoarea analizează cu precipitare atmosfera din garnizoane, relaţiile interumane, psihologia insului nesigur de sine şi de cei din jur. Pleacă în stare de confuzie generală cu trenul. Între vis şi realitate îi apar imagini din cele povestite şi de alţii. În felul acesta, beneficiem noi, cititorii de descrierea atmosferei lugubre a închisorilor, unde umorul şi ludicul (jocul de-a evadarea) încearcă să pigmenteze atmosfera cu unele picanterii.

Gogu, atacantul trecut prin „sabie şi foc”, în urma unei relaţii cu Minuţa, are un fiu, pe Ţucu. Minuţa e dusă în refugiu cu familia sa.

Pentru Gogu, care ajunge pe Frontul de vest, în Ungaria, lupta împotriva nemţilor îl pune în situaţii dificile. Divizia sa a fost surprinsă de „trei cuiburi de mitralieră” nemţeşti (pag. 80). Acolo era să-şi piardă viaţa.

Scrisorile de deznădejde, nesiguranţa existenţei celuilalt sporesc dramatismul situaţiilor. Apariţia tancurilor T 34 ale ruşilor au adus linişte. Personajul Gogu îşi face un bilanţ: „Niciun glonţ avut pe mână nu ucisese niciun om şi nici n-o dorea” (p.84). Schimbul de scrisori între erou şi cei dragi se desfăşura anevoios. În jur exista doar deznădejde şi moarte.

Camaradul Marin îi mărturiseşte:

„V-aţi purtat cu mine întotdeauna ca un părinte, iertaţi-mă că nu v-am scris…” (pag. 87).

Lumea aştepta încheierea războiului. Zilele pline de neprevăzut îi mai alterase din fondul caracterial.

Spera în salvare şi eliberare.

Picanteriile unei vieţi pribege au apărut dar, întâlnirea pasageră cu Iulişka (pag. 113-116), precum şi cu Dida (pag. 140) i-au mai agitat personajului principal fiinţa şi sentimentele.

Din corespondenţă află despre mulţi cunoscuţi ori membrii familiei că nu mai sunt.

Tatăl său, George are şi el probleme cu noile legi ale posesiei de terenuri. Acestea îl fac însă mai aproape de ai săi (pe Gogu).

Capitolul VII aduce personajul, eroul, printre cei dragi. Efuziunile sentimentale nu mai contenesc. Între timp, în familia Minuţei exproprierea i-a adus în pragul sărăciei. George, tatăl lui Gogu revine cu problema sa: „Comisia de Expropriere şi Fiscul i-au cerut să predea statului pământul” (pag. 131). Deşi împroprietărirea fusese legală, acum legile s-au schimbat (pag. 132).

Războiul s-a sfârşit, Gogu a fost decorat cu încă două medalii, primind post la „Recrutări – Biroul 1”, în calitate de şef.

„Toate gloanţele pe care le-am tras, au fost spre cer, în aer. Poate de aceea Dumnezeu m-a ţinut în viaţă” (pag. 139).

Apare un nou domiciliu, un alt copil, o fată pe nume Maria. Gogu devine membru de partid şi astfel ajunge în anul 1950. Colonelul Balmez, personaj construit la antipodul lui Gogu, devine înlocuitorul său, anulându-l prin intrigi, acesta fiind neprevăzutul care schimbă soarta eroului principal. Gogu a lucrat până în 1960 în locuri diferite, deşi înlăturat din PPM, apoi PCR, foloseşte Sindicatul ca mijloc de instigare. Procesul insinuat l-a dus în închisorile comuniste, acolo cunoscând o lume nebănuită, poate mai dură decât războiul. Cu răbdare şi voinţă şi-a ispăşit cei 4 ani şi jumătate, redevenind liber. Doar apoi şi-a putut vedea tatăl şi fraţii rămaşi în viaţă. Marisa, mama sa se stinge chiar mai repede de nunta sa. Subiectul prezintă istoria unei perioade lungi, cuprinsă în pagini puţine, concentrată, o rememorare, fixată în timp.

O analiză mai atentă a celor ce au survenit în viaţa poporului român ne arată că nu există o localizare strictă. Personajul este construit pe ideea mobilităţii şi a adaptabilităţii. Orice existenţă în lumea tragicului, a deznădejdii, a alienării, crimei şi a morţii, a infirmităţilor sufleteşti dobândite în urma unor experienţe de limită. Reuşeşte o salvare de sine, mai mult sau mai puţin reală. Această carte e o pledoarie pentru pace, pentru omenie, adevăr şi dreptate.

Temporar vorbind, autoarea se susţine prin date reale, furnizate de mai mulţi martori în viaţă, corespondenţă, fotografie.

Limbajul este fluent, firesc. Există elemente de legătură între paragrafele narative, peisaje, imagini sugestive, reacţii lăuntrice exprimate într-un dialog deschis, succint.

Comentariul era rolul de a rotunji acţiunea, de a o explicita sau prefigura. Personajele evoluează în planuri şi medii diferite, fiecare fiind purtătorul încărcăturii educaţionale, etnografice, contaminate de „învăţăturile” altor generaţii.

Lectura este captivantă. Excursul într-o biografie, fie ea şi „indiscretă” este o remarcabilă experienţă evocatoare încărcată de sentiment, dar şi de obiectivitate. În economia cărţii au fost cuprinse două decenii incandescente care ne-au asigurat devenirea.

Alexandra Flora Munteanu,

Secretar Societatea de Lirică Japoneză Haiku şi Revista Albastros – Constanţa