Scurtă poveste a unei întâlniri cu Ion Moise

Nu-mi amintesc când l-am întâlnit prima dată pe Ion Moise. Poate să fi fost, la Cluj, în perioada studenţiei (1959 – 1964), şi dacă aşa stau lucrurile, atunci de bună seamă la cenaclul tinerilor scriitori (unde i-am cunoscut pe Radu Mareş, Romulus Guga, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Ion Papuc, Gavril Mureşan, Emil Bunea, Gheorghe Pituţ, Iustin Moraru, Matei Gavril, Dumitru Mureşan, Tudor Cătineanu, grecul refugiat în România Petros Blithikiotis şi alţii), dar nu sunt sigur.
Prima amintire cu Ion Moise o păstrez însă din vara anului 1971. Ţin minte anul acesta pentru că tocmai dădusem bir cu fugiţii de la ziarul Ecoul (unde, se vorbea deja prin redacţie, urma să vină cel despre care, iată, trebuie să vorbim la trecut!), pentru a reveni la locul de unde mă „recrutase” partidul: Şcoala Profesională de Mecanici Agricoli din Beclean. Şcoala de tractorişti, spus mai pe şleau!.
Fac menţiunea că ultimul trimestru al elevilor din anul III era rezervat stagiului de practică productivă în cadrul I. A. S.– urilor şi S. M. A.- urilor din judeţele Bistriţa-Năsăud, Cluj şi Maramureş. Aşa am ajuns, pentru prima oară („în interes de serviciu”!), la Baia Mare. Într-o zi călduroasă de vară. După ce mi-am vizitat elevii din zonă, m-am întors în oraş şi am intrat într-o cofetărie din centrul urbei, unde urma să „pierd vremea” până către seară, când aveam un tren de întoarcere acasă: acceleratul Baia Mare – Bucureşti Nord, care circulă şi în ziua de azi.
Am comandat o cafea mică şi un coniac mare. Pentru început!
La un moment dat, uşa localului s-a deschis larg şi, cum mă aflam cu faţa spre intrare, mi-a apărut în câmpul vizual „un bărbat atât de simplu, după vorbă, după port” (ca să-l parafrazez pe poet), care nu părea să aibă mai mult de 30-35 de ani. Când a dat cu ochii de mine, s-a oprit brusc, cu o uşoară tresărire (mi s-a părut) şi m-a privit atent. O clipă doar. Apoi a întins degetul arătător spre mine şi m-a întrebat: Aurel Podaru? M-am ridicat de pe scaun şi, ca la comandă, l-am întrebat şi eu: Ion Moise?
Ne-am îmbrăţişat cu bucurie, ca doi prieteni vechi care nu se văzuseră de ani de zile.
Şi totuşi, de unde ne cunoşteam?
Nici el n-a găsit, cât a trăit, răspunsul la această întrebare, dar nici eu, până în ziua de azi.
Poate îl vom afla, amândoi, la următoarea noastră întâlnire. Dincolo, fireşte.